Surditatea copilului - cauzele surditatii

SURDITATEA COPILULUI

Surditatea copilului reprezinta o problema foarte importanta, datorita frecventei ridicate si a repercursiunilor grave pe care le are asupra dezvoltarii psiho-sociale a copilului. In primii ani de viata, copilul primeste informatii abstracte numai pe cale auditiva, iar surditatea ii determina un handicap care se re 727e47h cupereaza cu dificultate.

Cauzele surditatii copilului se pot clasifica astfel:

1. Surditati genetice pot surveni inainte

A.Cauzele congenitale cele mai frecvente sunt:

- aplaziile urechii interne, care pot avea diferite grade si forme, dar surditatea reprezinta singurul semn clinic; multe sunt anomalii cromosomiale (trisomii);

surditati asociate cu alte anomalii congenitale:

◦ sindromul Waardenburg, care asociaza surditatii distrofii ale punctelor lacrimale, heterocromie iriana si mesa alba frontala;

◦ tulburarile de pigmentare (albinism, hiperpigmentare);

◦ gusa congenitala;

◦ sindromul Usher, cu retinita pigmentara (dublu handicap).

B. Surditati genetice congenitale cu aparitie intarziata:

- hipoacuzia familiala progresiva, surditatea este singurul simptom, apare la pubertate la mai multi membri ai familiei;

- surditatea asociata cu alte anomalii, de obicei osoase sau neurologice:

◦ boala Alport, cu afectare renala grava;

◦ boala Refsum, cu retinita pigmentara si tulburari neurologice;

◦ boala et, cu invazia osului temporal de catre leziuni hipervascularizate;

◦ neurofibromatoza von Recklinghausen, care determina multiple tumori nervoase.

2. Embriopatiile apar prin perturbarea mecanismului de embriogeneza (in primele trei luni de sarcina): rubeola, medicamente teratogene, radiatii ionizante.

3. Fetopatiile apar mai frecvent in:

- incompatibilitate de Rh cu icter nuclear

- sifilis congenital precoce.

4. Cauzele neonatale sunt:

- prematuritatea;

- traumatismul obstetrical;

- anoxia fatului.

5. Cauzele postnatale sunt toate cauzele care pot determina surditate la varsta copilariei (traumatisme, otite, labirintite, meningite, ototoxicoza etc.).

Clinica surditatii copilului

Daca copilul se naste surd sau surditatea se instaleaza in primii ani de viata (inaintea dobandirii limbajului), copilul va fi surdomut, pentru ca nu a auzit cuvintele, nu a invatat sensul lor si nu stie sa le repete. Daca hipoacuzia nu este profunda, copilul va putea sa invete sa vorbeasca, chiar daca pronuntia va fi deficitara. In majoritatea cazurilor, parintii se prezinta la medic pentru ca, desi a trecut de un an, copilul nu vorbeste. Pentru o perioada de vreme, anturajul copilului poate fi inselat din cauza ca acesta spune 'ma-ma', dar nu este un cuvant real, ci numai gangureala. Daca parintii sunt mai atenti, ei vor observa ca zgomotele nu-i capteaza atentia copilului, ca acesta nu intoarce capul atunci cand este strigat.

Medicul de familie poate constata acelasi comportament al copilului. Pentru a stabili cauza pentru care copilul nu vorbeste, trebuie stabilit daca nu este vorba despre o afectiune neuro-psihica (encefalopatie infantila, autism) sau despre o surditate. Uneori anamneza sau examenul clinic sunt edificatoare, ca in cazul unei hidrocefalii, sindrom Down etc., dar se impune un examen neuro-psihiatric de specialitate. Pentru depistarea unei surditati, copilul trebuie examinat de un specialist ORL.

Metodele de diagnostic a surditatii la varsta copilului mic, sunt:

• Examenul clinic ORL.
• Audiograma comportamentala, efectuata cu succes la copilul de peste 3 ani, prin crearea de reflexe conditionate auditiv: stand relaxat in bratele mamei, copilul aude un sunet intr-unul dintre cele doua difuzoare asezate lateral, sunet care este urmat de luminarea unei jucarii sau a unei imagini placute. In momentul in care copilul intoarce capul la auzul sunetului, consideram ca l-a auzit.

Punerea in evidenta a reflexului stapedian (a muschiului scaritei), care apare normal la 70 dB. Diferenta de decibeli pana la aparitia reflexului la urechea copilului arata gradul hipoacuziei. La hipoacuzii profunde, reflexul nu este prezent.

• Audiograma cu potential evocat auditiv: este o electro-encefalografie pe care se cauta prezenta unor potentiale evocate de un stimul auditiv. Metoda este foarte eficace pe frecventele inalte, dar mai putin fidela pe freventele grave, iar majoritatea copiilor surdomuti au resturi auditive numai pe frecventele grave.
• Inregistrarea otoemisiunilor acustice se bazeaza pe un fenomen special al urechii interne: daca celulele auditive primesc un sunet, ele amplifica acest sunet si acesta poate fi captat si inregistrat de un aparat. Metoda este foarte utila la depistarea unei surditati la nou-nascuti.
• Alte metode mai rar folosite: tomografia computerizata, rezonanta magnetica nucleara, cariotipul, testul HIV, serologia pentru sifilis etc.

Specialistul ORL trebuie sa incadreze un copil surd in una din doua categorii: poate urma educatia in famile, gradinita si scoala normala, purtand proteze auditive (situatie destul de rara) sau nu poate dobandi un limbaj corect fara ajutor special. Aceasta ultima categorie este cea mai numeroasa. Acesti copii au nevoie de ajutorul unor psihologi-defectologi care sa-i invete sa citeasca cuvintele de pe buzele persoanelor vorbitoare (sa faca labio-lectura) si sa poata sa pronunte cuvinte pe care cei ce aud sa le poata intelege. Procesul educativ se numeste 'demutizare' si se efectueaza in familie pana la trei ani, apoi in gradinite si scoli speciale pentru copii surzi. In scoala copin deprind si meserii care sa le permita sa-si castige existenta (croitorie, tamplarie, forja, turnatorie etc.) selectati si dupa capacitatile intelectuale. Unii copii ajung sa urmeze cursuri universitare, in profilurile unde nu este obligatoriu un auz normal (economie, chimie, matematici etc.). Procesul de demutizare utilizeaza alte simturi pentru a-i putea invata sa vorbeasca, cum sunt vazul, simtul vibrator, tactil etc.. Protezarea auditiva este obligatorie pentru ca produce senzatii auditive, care chiar daca nu sunt suficiente pentru a distinge cuvinte, pot fi folosite in procesul de demutizare. Deficienta institutiilor specializate in educarea acestor copii consta in faptul ca ei invata unul de la altul un limbal nearticulat, mimico-gestual, mult mai usor de deprins, dar care le diminua motivatia de a depune eforturi pentru a invata sa vorbeasca. Astfel, copin isi creaza o colectivitate inchisa, care comunica greu cu exteriorul, se casatoresc intre ei, iar copin rezultati din aceste casatorii sunt greu de invatat sa vorbeasca sau sunt si ei surzi, riscul genetic fiind crescut. Din aceste motive, exista o tendinta actuala ca educatia surdomutilor sa se faca macar partial in scoli normale, printre copin care aud normal.

Rolul medicului de famile este de importanta majora in depistarea surditatii copilului. Desi de o fidelitate discutabila, la nou-nascut trebuie cercetat reflexul audio-palpebral (la producerea unui zgomot puternic langa urechea nou-nascutului se produce un reflex de strangere a pleoapelor). In unitatile bine dotate, se cerceteaza otoemisiunile acustice. In cazul absentei reflexului sau a otoemisiunilor, se trece nou-nascutul in 'grupa de risc' si se urmareste dezvoltarea ulterioara. Daca copilul nu vorbeste la timpul potrivit, medicul de familie are datoria sa-l trimita la specialisti pana la clarificarea situatiei. Daca se dovedeste a avea surditate profunda sau numai resturi de auz, trebuie sa indrume parintii la specialistul psiholog-defectolog iar mai tarziu la institutii specializate. Adesea este dificil de lamurit parintii de necesitatea unei educatii cu copilul trimis la scoala speciala, pentru ca mama crede ca nu-l poate lipsi de ingrijirea materna. Depistarea surditatii este o necesitate si la varste mai mari, la gradinita si la scoala. Toti copin cu hipoacuzie trebuie urmariti pentru a preveni repercursiuni importante asupra performantei scolare sau profesionale. Nu este de datoria medicului de famile de a trata eventualele afectiuni ce produc surditate, dar copilul trebuie trimis la specialist.