Muschiul inimii (miocardul).

Pentru a-si exercita principala activitate, pomparea sangelui, inima este prezuta cu un muschi foarte puternic si rezistent. Acest muschi se contracta si se destinde permanent, bate necontenit de cand ne nastem pana murim, astfel ca numarul total de batai este de miliarde. Energia consumata pentru aceasta activitate e imensa, abila cu a unei centrale termoelectrice de mare putere.
Pentru ca muschiul cardiac sa poata functiona incontinuu, el este alcatuit altfel decat muschii scheletului, care functioneaza ocazional. Activitatea cardiaca este ce mai lenta, dar sustinuta, in timp ce muschii ce asigura mersul sau alte activitati motorii pot actiona mult mai rapid, pentru ca organismul are nevoie uneori sa se miste iute, sa se apere, sa se fereasca. in acelasi timp insa, muschii scheletici obosesc rapid si au nevoie de repaus pentru a-si reface nevoile de energie. Inima este facuta sa nu aiba nevoie de repaus sau, mai precis, sa se poata reface in timpul scurtului repaus dintre bataile care expulzeaza sangele din interiorul ei. Pe langa forta, muschiul inimii are elasticitate, ceea ce-l face sa se destinda si sa absoarba sangele din vene.
Exista mai multe categorii de boli ale muschiului inimii. Una dintre ele consta in ingrosarea lui excesi, numita hipertrofiere. Aceasta apare cand muschiul trebuie sa lucreze contra unei presiuni foarte mari, cum se intampla de exemplu in hipertensiune. in mod paradoxal, in loc sa se mentina crescuta, forta muschiului hipertrofiat scade progresiv. Fenomenul apare deoarece muschiul se hraneste mai prost, fiind incapabil sa-si multiplice, concomitent cu masa, si numarul de canalicule prin care primeste sange. Totodata, muschiul isi pierde din elasticitate, ceea ce nu mai permite o buna umplere a inimii; in timp, consecintele devin grave.
Muschiul inimii se poate inflama, iar bolile corespunzatoare se numesc miocardite. Din fericire, miocarditelc sunt boli mai rare; cand apar, se face tratament specific contra inflamatiei si, mai rar, contra infectiei.
Cea mai frecventa boala a muschiului cardiac este infarctul, in care portiuni limitate ale inimii isi pierd vitalitatea, mor, deoarece arterele care le hranesc se astupa. Fenomenul se produce in cazul bolii cardiace ischemice. in locul portiunii de inima care s-a AinfarctatA se forma o cicatrice fibroasa. Consecinta este micsorarea masei de muschi, ceea ce face ca inima sa-si piarda forta.
Toate mecanismele amintite

ingrosarea, inflamatia si pierderea partiala a vitalitatii muschiului -, precum si alte mecanisme pot duce la o a patra categorie de afectiuni ale muschiului cardiac. Aceasta, care consta in slabirea fortei lui de contractie, a capatat numele generic de insuficienta cardiaca. Vom reveni, desigur, cu amanunte.

Camerele inimii

Pentru a-si exercita functia de captare si de pompare a sangelui, inima este impartita in patru camere: doua de admisie, care se numesc atrii, si doua de expulzie, care se numesc ventriculi.
A venit momentul sa spunem ca la animalele evoluate circulatia e impartita in doua: componenta care alimenteaza inima cu oxigen si componenta care duce oxigenul si substantele nutritive la organe. Circulatia care alimenteaza inima cu oxigen trece prin plamani si se numeste circulatia mica, iar cea care preia sangele oxigenat, il duce la organe si apoi colecteaza deseurile, precum si excesul de sange nefolosit, ducandu-l la reimprospatare, se numeste circulatia mare. Asadar, circulatia mare este cea care distribuie sangele de la inima la toate organele, mai putin la plamani, unde e condus de circulatia mica.
Este de la sine inteles ca aceasta componenta a circulatiei care merge la un singur organ este mult mai putin dezvoltata decat cealalta, care merge la tot restul organismului -de aceea se si numeste circulatie mica. Iar presiunea sangelui in aceasta circulatie este cam a cincea parte din presiunea in circulatia mare. Pe de alta parte, aceasta presiune, fie si de cinci ori mai mica, e mult mai mare decat presiunea din vene, care nu este generata de o forta de pompare directa.
In circulatia mica sangele este propulsat de ventriculul drept. in circulatia mare sangele este propulsat de ventriculul stang care, evident, este mult mai puternic de vreme ce trebuie sa dezvolte o presiune de cinci ori mai mare. Iata de ce bolile ventriculului stang sunt foarte grave. Forta de propulsie poate sa scada si in circulatia mica (pulmonara), dar asta se intampla de obicei atunci cand exista boli pulmonare ce ingreuneaza aceasta circulatie, nu ca efect al unei boli primare cardiace, provocata de afectarea ventriculului drept.
Camerele inimii sunt doar niste incaperi, asadar, ele nu se pot imbolnavi in mod direct; afectiunile lor sunt consecinta altor anomalii.
Camerele pot deveni prea dilatate, ceea ce se intampla de obicei in insuficienta cardiaca sau in situatiile care o preceda. Ori se pot micsora prin ingrosarea peretilor inimii. Dar situatia legata in modul cel mai direct de bolile camerelor inimii este comunicarea anormala intre ele, de cele mai multe ori in cadrul unor anomalii congenitale. in loc sa mearga pe circuitul firesc, sangele ia atunci calea comunicarii anormale, astfel ca sangele oxigenat se contamineaza cu cel neoxigenat, iar inima trebuie sa bata mult mai iute, pentru a reusi sa pompeze catre organe o cantitate suficienta de sange oxigenat.

Valvele inimii.

Valvele inimii sunt supapele care asigura o directionare corecta a fluxului de sange. Exista supape de admisie si de ejectie.

Supapele de admisie sunt l mitrala (pentru circulatia mare) si l tricuspida (pentru circulatia mica). Ele permit trecerea sangelui din rezervoare (atrii) catre pompa efectoare, ventriculii. Supapele de ejectie sunt l aortica (pentru circulatia mare) - o l ce desparte pompa ventriculara stanga de sul arterial aortic - si l pulmonara (pentru circulatia mica) - o l care separa pompa ventriculara dreapta de artera pulmonara. Dupa fiecare bataie ventriculara, datorita elasticitatii arterelor, sangele are tendinta sa se reintoarca in inima, dar supapele de ejectie nu-i permit acest lucru.
Valvele pot sa aiba boli, din pacate frecvente si severe. Din diverse motive - de obicei din cauza inflamatiilor post-infectioase - lvele se pot ingrosa, ducand la stenoze; sunt bine cunoscute stenoza mitrala si cea aortica. Stenozele ingusteaza canalele de trecere ale lvelor si sangele circula mai greu. Inima trebuie sa-si amplifice forta pentru a invinge acest obstacol, iar cavitatile isi ingroasa, in consecinta, peretii. Cu timpul, obstacolul nu mai poate fi invins si devine clar ca singura solutie este indepartarea lui, adica interventia chirurgicala sau dilatatia cu balonas.Intr-o a doua categorie de boli ale lvelor intra pierderea etanseitatilor lor, de obicei tot din pricina unor inflamatii, fie infectioase, fie de alta natura. Dupa episodul acut se dezvolta o cicatrice retractila care micsoreaza suprafata lvelor. Alteori puroiul infectios distruge pur si simplu suprafata lvelor. O l neetansa se numeste insuficienta: exista insuficienta aortica, insuficienta mitrala s.a.m.d. Daca lvele nu sunt etanse, inima trebuie sa bata mult mai des sau mult mai puternic pentru a pompa atat sangele util circulatiei respective (mica au mare), cat si sangele care se pierde prin neetanseitate. Din nou, consecinta este ingrosarea peretilor camerelor si ulterior pierderea fortei inimii. Singura solutie radicala este repararea chirurgicala a supapei neetanse. O putem repara ca un croitor, prin cusaturi in zonele cu posibilitati de refacere, sau prin inlocuire cu o supapa artificiala. Val artificiala poate fi preluata de la un animal (si atunci se numeste l biologica) sau poate fi una mecanica, alcatuita din otel si mase plastice la fel de dure si de elastice ca acelea folosite pentru aeronave.

Sistemul electric al inimii

Inima se contracta in mod obisnuit de 70 de ori pe minut. Cand organismul are necesitati sporite - de exemplu, cand omul alearga sau face alt efort fizic, sau cand are febra si e nevoie ca sangele sa circule mai rapid, pentru a se elimina caldura -, bataile inimii se accelereaza. In timpul somnului, daca inima ar bate iute energia s-ar risipi inutil, asa ca ea bate mai rar.
Sincronizarea batailor inimii si asigurarea ritmicitatii, precum si reglarea ritmului batailor dupa nevoi se fac cu ajutorul unui generator electric de impulsuri, situat in peretele unuia dintre atrii si denumit nod sinusal. Acesta e foarte sensibil la semnalele care indica faptul ca organismul este supus unui efort, ca este in repaus, ca doarme etc.
Curentul electric generat este condus in mod sincron atat la cele doua pompe - ventriculul stang si ventriculul drept -, cat si la cele doua rezervoare, atriile. El trece de regula prin niste conductori preformati, existenti in structura inimii, care formeaza sistemul electric al acesteia, numit si sistem exci-to-conducator. intreg muschiul cardiac, ca de altfel intregul organism, poate conduce curentul electric, dar sistemul ex-cito-conducator il conduce mult mai rapid. De aceea el preia in mod preferential curentul electric si il directioneaza intr-un mod optim pentru a asigura contractii sincronizate ale camerelor inimii.
Exista doua categorii principale de afectiuni ale sistemului excito-conducator. Prima, mai rara, se refera la blocarea circuitului. Bolile rezultate, denumite blocuri, sunt de diferite tipuri, dupa sediul si gradul blocajului. A doua categorie, mai frecventa, priveste un gen de scurtcircuitare a conductorilor normali. Se produc in consecinta curenti electrici anormali, care provoaca batai neritmice ale inimii, de un fel sau altul. Unele sunt izolate si se numesc extrasistole, altele sunt numeroase si rapide (deoarece scurtcircuitul se repeta foarte des) si sunt denumite tahicardii paroxistice. Altele, produse de pierderea mai multor componente ale generatorului si sistemului de conducere, sunt batai cardiace total neregulate - fenomen numit Jibrilatie atriala.
Anomaliile de ritm sau de conducere electrica se pot trata cu medicamente sau cu aparate care fie preiau functiile electrice ale inimii, fie anuleaza circuitele electrice anormale.

Invelisul inimii (pericardul)

Inima este invelita intr-un sac fibros care se numeste pericard si are rolul de a o izola de organele din jur, in special de plaman si de diafragm. in interiorul acestui sac, ea se contracta si se dilata fara a se freca de organele din jur. Pentru a se asigura functionarea normala, intre sac si suprafata inimii exista o lama de lichid extrem de subtire, invizibila cu ochiul liber. E un lubrifiant care permite inimii sa alunece liber in interiorul sacului pe-ricardic.
Exista boli care afecteaza acest invelis. Cantitatea de lichid poate sa creasca in diverse situatii, cum ar fi inflamatia sau infectia, ceea ce produce bolile denumite pericardite lichidiene. Alteori inflamatia sacului pericardic se face fara cresterea cantitatii de lichid, producandu-se o frecare dureroasa: boala este denumita pericardita fibrinoasa. Sacul se poate ingrosa in urma unor inflamatii repetate, transfor-mandu-se intr-o coaja fibroasa care impiedica functionarea inimii - boala purtand numele te pericardita constricti.
Din fericire, bolile pericardului sunt mult mai rare decat celelalte boli cardiace. Ele pot fi adesea tratate in mod eficient fie cu medicamente, fie pe cale chirurgicala.