Sistemul limbic, descris de B r o c a in 1878, reprezinta o structura vegetati supraordonata hipotalamusu-lui si formatiei reticulate. Morfologic este constituit de inelul de substanta cenusie (scoarta si nuclei subcorticali) situat pe fata interna a emisferelor cerebrale, in jurul nilului (. 86). Principalele formatii ale sistemului limbic sint:
allocortexul, portiunea cea mai veche a scoartei cerebrale, format din circumvolutia hipocampului, lobul piriform cu un-cusul si lobului.
juxtacortexul este un al doilea inel de substanta cenusie corticala, care face tranzitia intre allocortex si neocortex, format pe fata interna din cortexul cingulat (girus cinguli), si anterior de lobul orbito-insulo-temporal, iar posterior de pre-subiculum.
structurile subcorticale principale ale sistemului limbic sint amigdala, hipocampul si nucleii septali.


CONEXIUNI FUNCTIONALE
Sistemul limbic este in strinse relatii functionale cu hipotalamusul, de care este conectat prin fornix; de aceea hipotalamusul formeaza o unitate cu sistemul limbic, dar din considerente de sistematizare, se studiaza separat. Bard a aratat ca animalele cu transectiunc, executata cranial fata de hipotalamus, prezinta, la excitatii senzoriale minime, sau chiar in mod spontan, starea de furie aparenta (sham rage). Este o reactie pseudoafecti, neorientata specific, animalul neatacind un anume obiect. Caracteristic acestei reactii este raspunsul periferic: descarcarea simpatoadrenala (tahicardie, cresterea presiunii arteriale, dilatare pupilara, zburlirea parului) si pozitia de atac. Furia aparenta poate fi provocata si la animalele intacte, neanesteziate, prin excitarea electrica a hipotalamusului cu electrode imtate cronic in aceasta zona. Este de remarcat ca reactiei de furie aparenta ii lipseste componenta afecti. Deci, hipotalamusul nu este sediul reactiilor emotive, ci actioneaza ca un centru de integrare somatovegetati in organizarea tipului de expresie a raspunsului agresiv, de furie.
Componenta afecti a acestui raspuns este conferita, asa cum a demonstrat Papez (1937), de structuri ale sistemului limbic. Aferentele senzoriale specifice, in lumina datelor si generalizarilor lui P a p e z, ajung de la talamus la hipotalamus (in zona corpilor mamilari); de aici sint din nou proiectate la nucleul talamic anterior, de unde se continua in cortexul cingulat. Exista date ca aceasta formatie intervine in conferirea coloritului afectiv subiectiv al comportamentelor emotionale de furie si alimentar. Distrugerea la sobolancele mama a zonelor corespunzatoare girusului cingulat la om, face ca acestea sa nu mai intervina cind viata puilor lor este in pericol; stimularea electrica a cortexului cingulat produce la masculi erectie. Ablatia girusului cingulat suprima reactiile de furie.
Din aceste date

care au un caracter ilustrativ, fiziologia sistemului limbic dispunind de fapte mult mai numeroase

reiese ca cele doua constelatii comportamentale principale, de conserre a individului (starile emotive, de agresivitate si placida, motite de foame si satietate) si cel de conserre a speciei (comportamentul sexual si cel de aparare si ocrotire a puilor) sint organizate in sistemul limbic.
Alte structuri decit girusul cingulat mai intervin in organizarea acestor acte comportamentale fundamentale. Astfel, dupa ablatia bilaterala a lobilor temporali (K1 u v e r si B u c y, 1939) maimutele prezinta un comportament bizar: le dispare teama de serpi si alte obiecte care "genetic" le produceau frica si prezinta explorarea orala a tuturor obiectelor, chiar si a celor ce le provocau repulsie. Tot dupa lezarea fetei inferioare a lobului temporal se modifica comportamentul sexual (. 87). Se instaleaza o hiperfunctie sexuala, animalul alegin-du-si ca partener sexual alte specii si chiar obiecte.

PLACERE SI SUFERINTA (RASPLATA SI PEDEPSIRE)
Daca se imteaza cu aparate stereotaxice, utilizind atlase speciale, electrode metalice in diferite zone ale sistemului limbic, si, dupa fixarea lor de lia osoasa a cutiei craniene, sint lasate pe loc luni de zile (electrode cronice), se pot excita aceste zone pe un animal resilit, liber. Stimularea poate fi' efectuata prin unde radio, de la distanta. Exista zone in creier, prin excitarea carora se produc toate semnele obiective de placere, iar altele prin care se provoaca o evidenta stare de suferinta.
Pentru a investiga starea subiecti de placere sau suferinta (durere, teama, aparare) si a o masura cantitativ, neurofizio-logii au imaginat si aplicat in acest scop, cu succes, tehnica de autostimulare. in cusca animalului de experienta se plaseaza lateral o maneta, prin apasarea careia se incheie circuitul care conecteaza stimulatorul electric cu electrozii de stimulare, plasati intr-o zona data cerebrala. Daca prin apasarea manetei, prin autostimularea efectuata, animalul traieste senzatia de placere, el repeta stimularea, ajungind uneori pina la 5000 de stimulari intr-o ora la sobolan si 1600 la maimuta. intrucit placerea este o traire subiecti, nemasurabila, neurofiziologia a adoptat notiunea de reward (rasplata, recompensa) referitor la actul efectuat de animal. Este de subliniat si constatarea ca, daca i se ofera animalului alimentele agreate, adesea prefera acestora autostimularea. Centrii de rasplata sint localizati mai ales in nucleii ventro-mediali din hipotalamus, dupa care urmeaza cei din amigdala, sept etc.
Invers, daca electrozii sint plasati in zone, a caror stimulare are efect pedepsirea (punishement, negative reward) animalului, el evita in mod indaratnic autostimularea. Daca experimentatorul practica el insusi o stimulare prelungita timp de 24 ore, animalul se imbolnaveste grav si chiar moare. Zonele a caror stimulare produce o recompensa negati sint localizate si ele distinct, in nucleul perifornical al hipotalamusului si in area cenusie centrala a mezencef aiului (. 88).

Faptul ca, spre deosebire de neocortex, zonele cortexului limbic au o activitate relativ redusa, neproducind efecte evidente la stimulare directa, pare a se datora pozitiei intermediare pe care ele o ocupa ca zone de asociatie intre restul cortexului si zonele subcorticale ale sistemului limbic, care au rol de a organiza si integra tipuri de comportament.
Actul complex de comportament include cele doua componente principale ale activitatii integrative si de control cerebral. Sistemul limbic organizeaza tipuri de comportament si confera acestora componenta afecti. Prin intermediul hipo-talamusului se asigura procesele de integrare meolice si somatice.
Componenta somato-motorie se gaseste sub controlul neo-cortical si al structurilor latero-encefalice (talamus, corpi striati, neocortex). Ea asigura caracterul specific orientat al actului de comportament.

EMOTIA
Daca comportamentul constituie totalitatea reactiilor obiective, de raspuns somatic si visceral, ale organismului fata de un stimul sau un complex de stimuli din mediul ambiant sau, in concept cibernetic, totalitatea iesirilor masurabile, emotia are o complexitate mult mai mare. Poate fi definita ca reactia complexa a unui organism superior, de apropiere sau de indepartare de un obiect sau ambianta, asociata cu modificari functionale si mentale importante. Manifestarile functionale ale emotiilor, denumite si de expresie, au format de mult timp obiectul de studiu al fiziologilor. Ele sint somatice: expresii de mimica, gesturi, vocalizare, modificari de tonus muscular, cu redresare, urmata de atac sau fuga, si vegetative: circulatorii, respiratorii, secretie sudorala, endocrine, meolice.
Restul proceselor constitutive ale emotiilor sint de ordin mental si au format, pina nu demult, obiectul de studiu exclusiv al psihologilor.
Aspectul cognitiv consta in perceperea situatiei, area informatiilor actuale cu experienta trecuta, depozitata sub forma de memorie. Descifrarea, pe baze fiziologice, a mecanismelor intarii si depozitarii informatiilor in creier deschide fiziologiei perspective pentru abordarea acestui domeniu, care azi apartine in cea mai mare masura psihologiei.
Aspectul afectiv, de ordin subiectiv, intensitatea trairii afective, psihologia era in masura sa o exploreze exclusiv prin metoda introspectiei. Descoperirea tehnicii autostimularii si cartografierea in creier a zonelor de recompensa si sanctionare, permite, si in acest domeniu, interventia eficienta a fiziologiei, in Japonia, la subiectii agresivi s-au practicat electrocoagulari ale amigdalei, dupa operatie obtinindu-se o stare de placiditate. La fel exista relatari asupra unor bolnavi cu boli psihice incurabile (forme ansate de schizofrenie si epilepsie, altii cu dureri atroce din cauza unor tumori), carora pentru a le crea o stare de confort psihic, li s-au imtat electrode cronica, cu dispozitiv de autostimulare. Acestia relateaza ca stimularea determina senzatii de placere, de relaxare; numai foarte rar bucurie sau extaz.
Efectul conativ sau excitatia reprezinta nivelul la care se realizeaza performantele cerebrale in cursul emotiilor. Procesul cerebral cognitiv si afectiv poate fi deosebit de intens, rapid, sau se poate desfasura atenuat, lent. Excitatia este expresia gradului de actire corticala, a nivelului de vigilitate a scoartei cerebrale. Ea poate fi explorata electroencefalograme.
Desigur fiziologia nu este azi in masura sa epuizeze, cu metodele sale de investigatie, tot domeniul complex al emotiei si sa exprime aceasta complexa traire exclusiv in termeni functionali. Ea a patruns insa cu metodele proprii in acest domeniu si are mari perspective de progres, a carui consecinta fi luarea in stapinire a acestor fenomene de medicina, beneficiara imediata a progreselor fiziologiei.

MOTIVATIA

Motitia este procesul care precede emotia. Emotia reprezinta actul consecutiv motitiei, consumarea sa. In viata si in societate, se considera, in mod obisnuit, si aceasta se exprima si in limbajul curent, ca actiunile umane depind de tendintele, dorintele si preferintele personale. Acestia sint insa factori subiectivi, fara loare stiintifica. La fel sint lipsite de loare stiintifica acele teorii care incearca sa explice motitia ca o dorinta constienta, fondata pe conceptii, in care diferitii autori acorda rol primordial proceselor cognitive, altii teoriilor hedonistice sau pornirilor instinctuale. Motitia este termenul obiectiv, inlocuitor al acestor exprimari subiectiviste. Dupa criterii riguros stiintifice, motitia poate fi definita ca un factor intern care activeaza, directio-neaza si integreaza (energizeaza) un tip de comportament. Motitia este diferita de alti factori, care conditioneaza comportamentul, dar nu-l explica. intarea, performantele fiziologice, ambianta influenteaza motitia insasi.
Motitia este initiata de un factor intern, energizant, care determina un imbold, o pornire la actiune (drive). Wood-worth (1918), care a creat aceasta terminologie include, sub numele de porniri (drives), foamea, setea, atractia pentru sexul opus etc. Conceptia homeostaziei, formulata de C a n n o n, explica pornirile psihologice ca o cale a organismului de a resili echilibrul homeostatic. In acest concept, pornirea este initiata nu de foame, de sete sau de apetitul sexual, ci de scaderea zaharului si altor substante nutritive din singe, care excita centrul foamei si, in mod similar, al setei, de crestere a hormonilor gonadici, care excita centrul sexual din hipotalamus. Pornirea animalului, generata de aceasta excitare a centrilor reglatori, reflecta dezechilibrul homeostatic si expresia sa este emotia. Recompensa, traita subiectiv ca placere, ca stare de satietate sau, pentru om, sub forma de aprobare sociala, constituie incheierea acestui important proces.
Motitiile actiunilor vertebratelor inferioare sint exclusiv de ordin biologic.
O discutie relativ la animale, inclusiv la om, comporta inca motirea atasamentului puiului fata de mama. La unele maimute separarea puiului de mama produce la acestea o teama furibunda, care nu se stie daca se datoreste foamei sau afectiunii. Experimental, H a r 1 o w si colab., plasind surogate de mame sub forma de papusi in cusca puiului, au resilit, ceea ce ei au numit "confortul de contact". Rezultate foarte importante au fost obtinute relativ la dezvoltarea puilor in prezenta mamelor artificiale, in legatura cu comportamentul lor emotional, care au stimulat cercetari si in societatea umana pe copii crescuti in colectivitati sau in alte familii, in lipsa afectiunii materne.

Motive sociale mai complexe, gregare, de prietenie, de grup, par a se dezvolta in continuarea afectiunii familiale. Motirea idealului de comportament in dezvoltarea sociala a copilului este de ordin afectiv, proiectat asupra tatalui, fratelui mai mare, educatorului sau asupra unor membri din grupul social: sportiv, profesional, cultural, politic, in care copilul se dezvolta, in acest mod motitia actiunilor umane cistiga o foarte mare complexitate.