Arterapia - repere teoretice generale privind creatia plastica

ARTERAPIA

REPERE TEORETICE GENERALE

PRIVIND CREATIA PLASTICA

Expresia plastica, desenul constituie o dimensiune a personalitatii globale, cu o structura si o existenta proprie, cu o geneza anumita si cu un scop functional precis stabilit.

Desenul, ca forma complexa de expresie, e capabil nu numai de a reprezenta structura formala si continutul personalitatii, ci implicit si de a-l utiliza in investigarea psihodiagnostica.

Aceasta din urma, in conditiile scolii pentru deficientii de auz si pentru debilii mintali, se prezinta ca o metoda de investigare activa ce consta intr-o suita de modele plastice de la simplu la complex, imagini grupate progresiv si aplicate dupa principiile psihologiei experimentale si psihodiagnozei. Aceste modele sunt prezentate subiectului drept sarcini-stimuli carora trebuie sa le dea un raspuns sub forma reproducerii plastice.

Neuropsihologia desenului il prezinta ca pe un proces complex de expresie a personalitatii, cu o reprezentare corticala si cu aceasi valoare ca limbajul verbal (oral si scris), in raport cu marile functii simbolice corticale gnozo-praxologice. Fundamentul psihologic pentru explicarea naturii neuropsihologice a desenului se refera la:

      

Desenul este o functie insrumental simbolica a creierului cu aceasi valoare ca si limbajul verbal

       Desenul are o reprezentare la nivelul anumitor arii corticale

       Orice leziune produsa la nivelul ariilor corticale ale desenului va determina aparitia unei tulburari specifice de desene

       Fiind o functie neuropsihica desenul poate servi ca forma de analiza psihodiagnostica.

In categoria celor mai frecvente tulburari exprimate plastic si care au valoare diagnostica se pot enumera:

1.     tulburari de forma care reprezinta modificari ale formei fara sa schimbe in esenta forma naturala

2.     tulburarile de executie ale formei ce determina aspectul neterminat, rigid, sarac, dezordonat

3.     tulburarile de constructie ale formei care constau in:

-         Accentuarea unui element neesential

-         Stereotipia formei

-         Omiterea unor elemente esentiale

-         Culoarea nu vine in sprijinul formei.

4.     tulburarile de schema corporala ce se refera la:

-         Transparenta corpului

-         Asimetrii accentuate, disproportii intre diferite segmente ale corpului

-         Omisiuni sau adaugire de segmente

-         Corpul redat cu fata, iar capul si picioarele din profil

-         Capul asimetric, deformat, nelegat de gat, cu contur deschis (sus)

-         Membrele cu aspect apendicular, asimetrice, supra sau subdimensionate, absenta uni sau bilaterala

-         neoformatie = cap dublu, trei maini, mai multe degete

5.     tulburari ale sensului simbolic al formei apar cand se solicita imaginatia elevului incapabil de a crea sau folosi forma simbol si se refera la:

-         culoarea ce acopera ilogic toate elementele (ex. : capul are culoarea hainelor)

-         procedee speciale de desen (umbre, pete de culoare) care nu au nici o semnificatie, sens, simbol.

6.     tulburari de compozitii. Compozitia este cea mai complexa activitate de desenare la care concura numerosi factori, cu principii compozitionale logice; acesti factori confera compozitiei plastice ritm, echilibru, masura, proportii, forta de emotionare si de comunicare. Tulburarile ei se refera la:

-         absenta relatiilor intre forme, detaliu, spatiu

-         compozitie inchisa in desfasurandu-se frontal bidimensional, cu aspect static

-         repetitia frecventa a urilor schema

-         perspectiva afectiva domina perspectiva vizuala inversand raporturile reale dintre elemente

-         neacordarea importantei mediului caracteristic temei

-         culoarea nu are rol constructiv sau impresiv, ci exprima doar trairile interne ale copilului

-         perceptiv ingust, care da imagini sarace, lacunare, dezmembrate, ireale

7.     tulburari de culoare. Intreaga armonie a unei lucrari plastice se sprijina pe tonalitatea cromatica dominanta, pe un echilibru dirijat subiectiv. Tulburarile se refera la:

-         nerespectarea realismului vizual

-         absenta armoniei cromatice rafinate, tonuri sau nuante

-         utilizarea ilogica a culorilor (zapada rosie, par verde)

-         efectul spatial al culorilor nu este folosit si desenul este plat, bidimensional, cu aspect dezordonat.

8.     tulburari ale spatiului plastic (relationarea structurii compozitiei cu forma ei totala). Tulburarile se refera la:

-         spatiul gol, deschis, sarac, simplist, static, brut, sumbru

-         descriptiv, serial, decorativ

-         spatiu neechilibrat prin sub sau supradimensionarea formelor.

Desenul constituie un mecamism complex care antreneaza multiple laturi ale psihologiei individului, avand un caracter strict individual specific, in raport cu particularitatile subiectului respectiv, cu capacitatea acestuia de expresie, cu aptitudinile, cu nivelul cultural, cu afectivitatea si intreaga dinamica a personalitatii sale.

Insusirea limbajului plastic ofera deficientului de auz posibilitatea de manifestare fireasca, prin desen, a unei gramatici speciale ce exteriorizeaza continutul intrapsihic global al personalitatii, cu aceasi valoare ca si limbajul verbal, sau scris pentru procesul de comunicare interpersonala.

Valentele activitatii plastice ale desenului sunt insolubil legate de conceptul de evaluare. In conturarea unei definitii a actului de evaluare, preocuparile se centreaza in conditiile scolii speciale pentru deficienti pe aspectele care fac din aceasta o verificare, estimare, sanctionare si atestare a gradului in care subiectul supus educatiei s-a apropiat de performanta ce i-a fost fixata de cerintele scolare.

Evaluarea completa a actului pedagogic din punct de vedere al performantelor elevilor implica pe de o parte masurarea rezultatelor obtinute de acestia, deci a efectelor educatiei asupra dezvoltarii lor iar pe de alta parte cunoasterea elevilor ca subiecti activi, factori ai propriei lor formari.

Problemele referitoare la surprinderea caracterului ca obiect al actiunii de instruire si educare si ca subiect al activitatii de invatare, constituie domeniul multor preocupari psihopedagogice, materializate in actiuni complexe de diagnostic si prognostic educational.

Ceea ce impune cu necesitate luarea in considerare a trasaturilor elevilor este variabilitatea populatiei scolare, diferentele individuale fiind reale si evidente in cazul deficientilor scolarizati in unitatile scolare speciale.

Existenta unor trasaturi individuale la elevii deficienti reprezinta o puternica motivatie a necesitatii evaluarii cat mai obiective a potentialului biopsihic al fiecarui elev. In acest sens, un roces de educati speciala, organizat si dirijat rational trebuie conceput atat pe temeiul trasaturilor comune, caracteristice ale elevilor aflati pe o anumita treapta de dezvoltare autogenetica, in raport cu care sunt scolarizati pe nivel de clase (I - VIII) cat si prin luarea in consideratie a particularitatilor individuale ale acestora.

Este necesar a mentiona, castigul pe care il obtine evaluarea continua, formativa, in raport cu cea cumulativa, constatativa.

Astfel rolul evaluarii formative fiind acela de diagnosticare si ameliorare numai o evaluare bazata pe operarea unui diagnostic, secventa cu secventa, permitand sa se aprecieze modificarile care intervin in dezvoltarea psihica generala a deficientului scolarizat.

Evaluarea evidentiaza fapul ca sunt numeroase laturile care prezinta un interes deosebit pentru cunoasterea deficientilor. Din multitudinea acestora fara a opera o ierarhizare absoluta, putem distinge cel putin trei grupe cu valoare de indicatori ai actului de evaluare a particularitatilor deficientilor:

a)     capacitatea intelectuala exprimata in nivelulu general de dezvoltare a proceselor intelectuale: gandirea, memoria, limbajul

b)   

nivelul de pregatire scolara (antecedente educationale)

c)     trasaturi de personalitate cu rol deosebit pentru activitatea de invatare scolara: trasaturi caracteriale, afective, capacitati relationale. Depistarea si decelarea acestor trasaturi care-i diferentiaza pe elevi reprezinta premisa oricarei actiuni de tratare diferentiala, nota sa caracteristica constituind-o adaptarea activitatii de instruire scolara la tipologia particularitatilor elevilor pentru atingerea succesului scolar.

Modalitatile de surprindere cat mai fidela a particularitatilor individuale ale deficientilor de auz sunt cu totul deosebite, in conditiile scolii speciale, expresiei plastice, desenului revenindu-i rolul cel mai important in furnizarea de date prin caracterul non-verbal accesibil deficienzului sever si polihandicapatului. La omul normal, limbajul verbal oral se dovedeste a fi cel care primeaza, in raport cu alte forme, care implicit capata un caracter secundar in comunicare. La deficienti, in lipsa limbajului verbal, sau przenta sa in secundar, in combinatie cu mimico-gesticulatia, desenul devine un mod de limbaj, de comunicare, depasind adesea, ca posibilitati de transmitere cele ale unui mesaj, limbajul verbal.

Desenul este folosit in procesul de cunoastere al elevilor deficienti, fiind un mijlocitor de comunicare intre subiect si psiholog, valoarea narativa a acestuia oferind date cel putin suficiente pentru o cunoastere preliminara reala. Desenul este utilizat in scopul investigarii psihodiagnostice a personalitatii deficientului bazandu-ne pe functia sa expresiva si proiectiva, de exteriorizare a continutului intrapsihic, pe functia de comunicare si pe capacitatea lui de a reprezenta aspecte pe care deficientul nu sti, nu poate sau chiar Nu vrea sa le verbalizeze.

De asemenea desenul poate constitui o metoda eficienta de psihoterapie, actionand ca proces de invatare, reinvatare si reinstrumentalizare a functiilor mentale. Astfel prin desen sunt transmise cunostintele, se fixeaza deprinderi se formeaza si se dezvolta structuri logice ale gandirii, se dezvolta procesul de comunicare interpersonala.

Desenul se prezinta astfel ca o forma de reprezentare plastico-statica a imaginilor realitatii obiective (exterioare sau interioare) proprii subiectului care le produce. El cuprinde trei aspecte principale, comune oricarei forme de expresie neuropsihica (desenul, scrisul, vorbirea) si care se refera la:

-                     actitatea pragmatviica executorie = desenarea

-                     produsul activitatii = desenul

-                     functia neuropsihica mentala = functia plastica

Interpretarea desenului pune in discutie mai multe puncte de vedere orientate spre doua directii: cea estetica si cea psihologica, acestea fiind justificate impreuna deoarece desenul inainte de a fi o lucrare este un limbaj, un sistem simbolic informational neuropsihologic.

Orientarea psihologica care este in atentia noastra este cea dependenta de structura si dinamica personalitatii, desenul vehiculeaza continutul intrapsihic al individului, reflectand personalitatea globala a acestuia.

Desenul, in cazul deficientilor (de auz) apare ca un limbaj accesibil ce opereaza ca un sistem specific de semne fizice concrete prin care el capata o forma circulant-comunicabila in cadrul comunicarii interpersonale, comportandu-se ca valoarea unui mesaj ce exprima in exterior continutul intrapsihic global al personalitatii deficientului.

Astfel desenul ca limbaj, ca mesaj, este purtatorul unei informatii pe care o transmite subiectul, cu o anumita semnificatie si intr-o forma fizica specifica particulara acestui tip de limbaj (semnul grafico-plastic).

Cu alte cuvinte, desenul, ca mesaj plastic, poseda un sistem semantic precis, un cod informational, care in cadrul comunicarii interpersonale, se va supune legilor generale ale semanticii.

Organizarea, formarea, transmiterea, intelegerea pe aceste valente de tip comunicational se bazeaza multe din actiunile psihopedagogice specifice scolii speciale pentru deficienti, desenul devenind un semnal specific psihoplastic care incorporeaza, fixeaza si transmite o imagine mentala.

Desenul se manifesta ca un semnal complex cu valoare informationala, ca un ansamblu semantic de mesaje, organizat in scopul stabilirii precizarii si transmiterii unor enunturi ideo-afective complexe.

Expresia plastica, desenul, in contextul investigatiilor asupra deficientului depasesc punctele prin care sunt privite ca aptitudine practica de a copia realitatea, valentele lor referindu-se la:

-         valoarea expresiva data de gestul grafic care traduce unele aspecte legate de temperament si natura reactiilor tonico-emotionale ale subiectului

-         valoarea proiectiva se refera la capacitatea desenului de a da o imagine fidela a ansamblului personalitatii subiectului (=continutul intrapsihic)

-         valoarea narativa este cea care sensibilizeaza rapid si capteaza atentia, fiind influentata de cautarea a ceea ce are interes pentru subiect, de alegerea temelor desenului, toate acestea in raport cu experienta personala, amintirile, imaginarul personal

-         valoarea asociativa prin care desenul este rezultatul unei condensari de semnificatii si in acest sens, continutul desenului (tema, stilul) se apropie, ca tip de elaborare psihologica, de vis.

Numeroase sunt studiile si cercetarile privind analiza autogenetica, vertical evolutiva a desenului, toate acestea avand in vedere realismul acestuia si fazele (etapele) pe care le parcurge cu valoare de legitate. Pe cunoasterea acestora se bazeaza analiza intima a expresiei plastice, a desenului, de la realismul fortuit corespunzator perioadei mazgalelii, pana la realismul intelectual corespunzator etapei de folosire a semnelor grafico-plastice pentru redarea realitatii obiective.

De asemenea, pe langa aspectele legate de nivelurile ontogenetic-evolutive, investigatiile cu valoare psihodiagnostica aplicate elevilor deficienti se bazeaza pe calitatea desenului de a exterioriza starile complexuale, ideo-afective ale acestora, acele tendinte profunde ale personalitatii deficientului pe care acesta le evita prin limbaj verbal, exteriorizandu-le prin aceasta maniera directa, deschisa si libera care este desenul.

Este adevarat ca in afara aspectelor pur psihologice care conditioneaza desenul si expresia plastica sunt elemente de alta natura care le conditioneaza calitatea: nivelul de instructie, cultura, mediul socio-familial, etc.

Semnificatia etiopatogeniei deficientei mintale si de auz in determinarea activitatii plastice la copilUn demers terapeutic educational dobandeste eficienta atunci cand vizeaza toate determinarile posibile ale deficientului, cauzele care au produs anumite deficite integrate in destructurarea neuropsihica a persoanei, pentru ca este stiut ca, aceleasi cauze pot determina efecte diferite, cauze diferite aceleasi efecte.

Valentele terapeutice ale desenului in contextul activitatii educativ-terapeutice ale deficientului mental si de auz

Desenul ca forma a reprezentarii se plaseaza in contextul intim al procesului de dezvoltare a gandirii in cadrul interrelatiei individului cu mediul. El constituie dupa cum s-a mai apreciat, o forma fundamentala de comunicare a evenimentelor interiorizate, a ideilor, a dorintelor, a sentimentelor.

Cercetarile de psihologia copilului s-au ocupat de rolul si valoarea desenului in procesul de structurare a personalitatii umane.

J. Piaget in studiile sale arata ca desenul este o forma a functiei semiotice care se inscrie la jumatatea drumului intre jocul simbolic si imaginea mintala cu care are in comun imitarea realului¹.

Functia de comunicare prin desen sta la baza unei comunicari mult mai larga si mai complexa decat cea prin limbaj. Asa cum afirma in continuare acelasi autor citat, problema este de a sti daca exista o linie de demarcatie neta intre simbolismul constient al copilului si cel ascuns.

Acest lucru este esential pentru a arata ca gandirea simbolica formeaza un tot unitar. Orice simbol, este totdeauna, in acelasi timp, constient sub un unghi, inconstient sub altul.

Cunoastem faptul ca pe functia simbolica se bazeaza in fond intreaga tehnica proiectiva, ca metoda de studiu a personalitatii. O semnificatie aparte o are modul in care acesti copii folosesc culoarea, modul in care le combina. De asemenea tematica desenului comporta o discutie aparte.

Prin desen sunt investigate unele structuri foarte importante pentru invatamant. Astfel prin desen apare evocarea reprezentativa a obiectelor, evenimentelor ce nu-s percepute imediat. Aceasta evocare face posibila gandirea, oferindu-I un camp de aplicatie nebanuit in opozitie cu limitele restranse ale actiunii senzorio-motorii si ale perceptiei care nu progreseaza decat sub indrumarea si datorita raportului acestei gandiri sau al inteligentei reprezentative ².

In procesul de diagnosticare din scoala este folosit desenul ca tehnica de diagnosticare a personalitatii.

M. Porot foloseste proba desenului familiei pentru a sonda in realitatea imaginara a copilului modul conflictual ascuns al conventiilor sociale exprimate de familie. In acest context imaginea sinelui este axul principal pe care trebuie reconstruita personalitatea copilului deficient, ea stabileste sistemul de raporturi interioare si exterioare.

In munca educativa, cunoasterea campului de forte presupune o activitate in cunostinta de cauza cu efecte scontate ca optime de formare educationala. Mediul familial, cel scolar si social determina o dezvoltare dizarmonica a personalitatii.

Astfel in cazul formarii si structurarii unor conduite de expresie grafica si plastica, exista mai multe modalitati de a folosi desenul in munca terapeutica. Prima dintre acestea este desenul liber, modalitate prin care subiectul este lasat sa deseneze fara nici o indicatie, deci numai ceea ce el doreste. In etapele urmatoare vor fi impuse teme pe care elevul trebuie sa le aleaga prin proprie optiune, apoi indicarea unei teme si excluderea ei.

Desenul tematic vizeaza lumea cea mai apropiata copilului, scoala, casa, astfel incat sa se poata descifra jocul in care se proiecteaza el cel mai bine, din aceste date se poate surprinde lumea conflictelor copilului si mai ales directia de compensare.

Formele in care desenul poate fi utilizat ca modalitate terapeutica sunt nelimitate in munca educatorului. Avand in vedere faptul ca el este parte componenta a unei functii de simbolizare si constituie in latura sa expresiva o forma de comunicare, dar una care nu este supusa cenzurii morale, putem aprecia deci valoarea sa de exprimare a intimitatii personale a ceea ce a fost reprimat de norma, de reguli, anturaj, grup, societate.

Trebuie insa sa apreciem ca atat productiile libere, cat si cele cu tema data, nu trebuie apreciate pe criterii estetice, ele sunt executate cu scop terapeutic si numai prin educatie, instruire pot fi dirijate si elementele estetice, dar nu impuse aprioric in executie.

Forta neuromotorie din timpul desenului, care este dupa cum se stie dezordonata, subtensionata, poate fi prin educatie si terapie dirijata, structurata pe sarcina de a executa. Deasemenea prin modul in care este educata folosirea culorilor constituie un mod specific de terapie. Este stabilita relatia care exista intre culoare si starea psiho-afectiva, de aceea experienta cromatica a individului trebuie dirijata si valorificata. Sensurile existentiale ale persoanei sunt reflectate in modul in care culorile sunt folosite in desen, in pictura, in vestimentatie, etc.

Nu ne propunem sa specificam sensurile afective ale culorilor fundamentale, dar mentionam ca putem investiga si diagnostica, folosind valorile cromatice ale desenelor, laturi ale comunicarii si relationarii afective, dominantele personalitatii si chiar sa dirijam programe de antrenamente functionale in sistemul de compensare, de terapie.

Atat deficientul mintal cat si cel de auz au o simptomatologie cromatica, date relevante despre reprezentarea eului, despre afectivitate, nivelul emotiilor, sentimentelor, starile si trairile relationale, date despre viata de grup scolar, familial, larg social. Paleta cromatica a deficientului mintal este foarte redusa, cu elemente de stereotipii in utilizarea aceleasi culori, surdo-mutul dispune de o paleta mai larga, cu o mai mare deschidere si pentru culorile intermediare sau derivate: gri, mov, violet, oranj, bleu, etc.

In tehnica desenului tematic sau dirijat, dupa imaginea obiectului sau obiectelor, compensarea cromatica poate fi exersata prin antrenamente sustinute sub dirijare nemijlocita si exercitiu. Daca copilul cu deficienta de auz reda corect cromatic o tema chiar fara prezenta obiectului sau a imaginii, deficientul mental asociaza monoton culoare cu obiectul sau imaginea acestuia. Nici un desen al deficientului mental nu va dispune de paleta cromatica a unui peisaj, de exemplu, desenat din imbinarea corecta a imaginii cu ceea ce ea reprezinta. Nici un desen nu va putea surprinde sensul actional miscarea sau succesivitatea unor actiuni umane.

El nu poate reda aceste elemente in corelatie datorita slabei forte de reprezentare si mai ales a nucleului ei central de decodificare si semnificatie. Desenul singur nu poate duce la compensarea acestor dificultati.

In sistemul terapeutic al deficientului mental sunt corelate si au prioritate tehnicile care duc la structurarea conduitelor perceptiv-motrtice de baza cum sunt cele de forma, culoare, schema corporala, lateralitate spatio-temporala.

Literatura de specialitate releva o serie de preocupari privind folosirea culorilor ca instrumente de optimizare a procesului de instruire, educare, compensare. Statistic vorbind, principalele sisteme de receptie si prelucrare a informatiei sunt vazul si auzul, cu valente mari optice fiind culoarea, care are o mare importanta in procesul de organizare a activitatilor didactice.

Integrate in tehnica terapeutica, toate aceste posibilitati de compensare de la nivelul expresiei plastice trebuie integrate, interconectate tehnicilor de terapie cognitiva ocupationala, afectiva, comportamentala.

Numai gandite astfel ele isi vor dobandi valente terapeutice, vor optimiza adaptarea scolara, sociala, profesionala a elevului handicapat. Consensul de cerinte si exigente trebuie sa vizeze nu numai latura informativa, dar mai ales cea formativa-educativa.

Orice sistem terapeutic trebuie sa coordoneze evolutia in sens ascendent a personalitatii, pe linia unitatii laturilor sale, cu minimum de traume afective de relatie, de integrare si mai ales de autonomie personala si sociala.

Un sistem terapeutic care nu ia in seama toate laturile persoanei, in actiunile sale efective, nu poate sa se inscrie pe coordonatele amintite mai sus. Programele de educatie si terapie sunt elaborate analitic pana la nivelul unor operatii si capacitati, dar au in vedere permanent si sincron personalitatea ca intreg.