Definitie
Reprezinta un grup de imbolnari ale omului si animalelor, destul de heterogen clinic, produse de rickettsii, transmise prin intermediul unor gazde intermediare cu rol de vectori, boli caracterizate printr-o evolutie autolimitanta cu febra, leziuni microvasculare difuze caracteristice si imunitate durabila si specifica dupa boala.

Etiologie

Rickettsiile sunt microorganisme infrabacteriene - ca dimensiuni si structura biologica, clasate in familia Rickettsiaceae, genul Rickettsia. Din aceeasi familie mai fac parte genurile Coxiella, Ehrlichia si Bar-tonella (fosta Rochalimea).
1. Morfologic, au aspect de mici cocobacili Gram negati cu dimensiuni sub 1 micron (pana la max 2), fiind la limita zibilitatii cu microscopul optic, si cu o structura evoluata, asemanatoare bacteriilor:
- poseda toate elementele constitutive (nucleu, citoplasma.
membrana, perete celular polizaharidic) si o suma de antigene specifice de specie si de grup;
- poseda ambii acizi nucleici (DNA si RNA);

- poseda endotoxine (unele).

2. Se multiplica pe model bacterian, prin diziune binara.
3. Demonstreaza patogenitate proprie, chiar cu variatii de rulenta (cazul Coxiellei bumetti);
4. Sunt inzestrate cu linii metabolice relativ evoluate, dar imperfecte, ceea ce face sa ramana dependente de substanta e - de unde si denumirea curenta de infrabacterii intracelulare (din toata familia doar Bartonella se poate cultiva pe geloza sange).
5. Aceasta determina si sensibilitatea doar la unele antibiotice (tetracicline - de electie. Clorarnfenicol, Cotrimoxazol (o parte), ma-crolide. Rifampicina (inconstant) si fluorochinolone.
6. Pot fi cultivate, deci, doar pe celule i - ou embrionat sau pe animale de laborator, ceea ce le apropie de rusuri. Izolarea rickettsiilor de la bolnav poate fi obtinuta prin inocularea sangelui acestuia intraperitoneal la cobai; acesta va dezvolta leziuni caracteristice scrotale, de unde se pot obtine in continuare microorganismele pentru identificare.
7. Au o rezistenta apreciabila in mediul extern (in special Coxiella bumetti), mai ales la uscaciune si temperatura scazuta; in afara vectorilor - cum este cazul Rickettsteiprowazecki in crotele paduchilor - se mentin abile si patogene luni de zile.
8. Antisepticele le distrug rapid.

Epidemiologie
Rickettsiile sunt raspandite pe tot globul, dar inegal repartizate.
Deosebirile geografice sunt determinate de arealul rezervorului natural animal de infectie si al vectorului specific, ceea ce face ca unele dintre rickettsioze sa existe doar in anumite zone geografice (tabelul nr. 51). in regiunile respective bolile cauzate sunt considerate endemice prin persistenta rezervorului de infectie, cazurile de boala putand aparea sporadic sau in epidemii, in legatura cu diferiti factori cu rol epidemogen:
- conditii climatice - care dirijeaza ciclul biologic al vectorilor transmitatori, facand ca imbolnarile sa aiba caracter sezonier, dar si
- anumite conditii ce favorizeaza transmiterea la om - printre care se discuta nivelul de sanltatie. nivelul socio-economic, aglomeratiile sau anumite conditii de exceptie ca in cazul unor calamitati naturale.

Pentru o mai buna intelegere, se pot incerca diverse clasificari: a din punct de vedere al rezewondui de infectie, rickettsiozele sunt: - cu rezervor strict uman (tifosul exantematic si de recadere si febra de transee sau "de 5 zile"). De la bolnav la persoana receptiva, infectia este transmisa prin intermediul paduchilor de corp;
- cu rezervor extrauman (animale - rozatoare salbatice, sobolani, soareci de casa, caini, vulpi, bone, one, chiar si unele pasari -si unii vectori care den la randul lor rezervor transmisibil trans-centar). Aici intra tifosul murin, febrele patate - sau de capuse, febra Q etc). Omul bolnav nu poate transmite boala, nefiind parazitat natural de vectorii in cauza:
b. dupa vectorul transmitator se poate vorbi de:
- tifosuri de paduche (tifosul exantematic, febra de transee);
- tifosuri de purici (tifosul murin, transmis prin intermediul puricilor

de sobolan);

- febre de capuse (inclusiv larve) - majoritatea febrelor "patate";
- fara vectori (febra Q - nu necesita transmitere prin vectori, infectia
se poate contracta aerogen si digestiv);
c. dupa similitudinile antigenice si caracterele de cultivare intracelulara se cunosc:
- grupul tifosurilor (tifosul exantematic si de recadere, tifosul murin

si tifosul tsutsugamushi);

- grupul febrelor patate;

- altele (febra Q si febra de 5 zile),

Cea mai mare parte dintre rickettsii coabiteaza cu vectorii (capuse) pe toata ata acestora, unele transmitandu-se urmasilor, transplacentar (cazul R. rickettsii, R. akari si R. tsutsuygamushi). Rick ettsia prowazekii imbolnaveste vectorul (paduchele) care dezvolta o enterocolita acuta letala in 1 -3 saptamani, timp suficient. insa, pentru a transmite infectia la alte persoane.

Patogenie
Rickettsiile transmise prin vectori dezvolta imbolnari prin leziunile endoteliale (vasculite determinate de proliferarea microorganismelor in celulele endoteliale ale arteriolelor. venulelor si capilarelor), dispersate difuz in tot organismul gazdei. Pornind de la aceste endotelite se vor forma noduli inflamatori perivasculari, adventiciaii. descrisi de Frankel, care stau la baza leziunilor trombotice, hemoragice. din formele insotite de exantem. Vasculitele antreneaza si tulburari de permeabilitate parietala care explica evolutia catre colaps sau CID din formele severe de boala, ca si suferinta unor organe tale - miocardita. nefrita, meningoencefalita.
Desi participarea toxinelor a fost dovedita experimental pe animale, rolul lor in patogenia bolii umane nu este cert.

Posibilitati de diagnostic etiologic
loul clinic nu este in toate cazurile suficient de exprimat pentru a permite un diagnostic pozitiv in cazurile izolate, deci in absenta unor argumente epidemiologice. Aceasta face indispensabil diagnosticul etiologic, de laborator; se poate recurge, de la caz la caz, la:
1. zualizare in tesuturi rickettsiile fiind prezente in citoplasma celulelor endoteliale (doar R. rickettsii, in febra patata a Muntilor Slancosi, este prezenta in nucleu). Coloratia Gram este depasita ca performanta de coloratiile Giemsa si Gimenez. Rezultate mai bune se obtin prin tehnica imunofluorescenta - folosita curent in diagnosticul R. rickettsii in piele (bioptic) si in capuse.
2. cultivarea organismelor se poate realiza din sangele pacientului:
- prin inoculare intraperitoneala la cobaiul mascul;
- prin xenodiagnostic (aplicarea pe pielea pacientului a unor paduchi "free germ" pentru 24 de ore, care vor fi apoi recoltati si studiati).
Paduchele este considerat cel mai sensibil animal la rickettsia

prowazekii:

- pe ou embrionat.

3. Serodiagnostic

- cea mai veche este reactia Weit-Felix (1915). Serul bolnavului aglutineaza o cultura de Proteus vulgaris tulpina OX. 19,
( datorita existentei unor anligene cross-reacting cu antigenele rickettsiene. Reactii similare, cu alte tulpini de Proteus (OX.2, OX.k etc), au fost adaptate si pentru diagnosticul altor rickettsioze cu exceptia febrei Q, febrei de 5 zile si a rickettsiozei variceliforme;
- reactia Kudicke-Steuer este o varianta de diagnostic rapid, pe lama. a reactiei Weil-Felix, folosind aceeasi tulpina de Proteus QX. 19 in contact cu serul pacientului suspect. Nu se preteaza la titrare. are valoare orientativa, dar a fost foarte utila, in epidemii, mai ales in conditii de razboi. Nu se mai foloseste;

- reactii serologice specifice, cu antigene rickettsiene:

- reactia de fixare a complementului;

- reactia de hemaglutinare indirecta (pasiva);

- imunofluorescenta directa si indirecta;
- ELISA.
4. Alte posibilitati de diagnostic etiologic;
- reactii de amplificare genica (PCR) utila in dovedirea rickettsiemiei;
- intradermoreactie cu antigen rickettsian (mai degraba este un test de receptitate sau imunitate).