intre anii 1830 si 1860, un britanic consuma anual, in medie 127 de doze terapeutice standard de opiu. Secolul al XlX-lea, atat in SUA, cat si in Marea Britanie, a fost martorul unei cresteri socante a consumului de opiu. lata cum descria Thomas De Quincey in sectiunea sa din 1821, Confessions of an English Opium Eater, amplificarea gradului de raspandire al consumului de opiu:
.Trei farmacisti londonezi respecili din diferite cartiere ale orasului, de la care s-a intamplat sa cumpar in ultima vreme mici cantitati de opiu, m-au asigurat ca numarul mancatorilor de opiu (asa cum i-as putea numi) ajunsese, in aceasta perioada, urias in urma cu cativa ani, aflat in trecere prin Manchester, am fost informat de mai multi producatori de bumbac ca muncitorii lor se dedau intr-un ritm rapid obiceiului mancatului de opiu; intr-o asemenea masura incat intr-o dupa-amiaza de sambata tejghelele farmaciilor erau acoperite de pastile in asteptarea binecunoscutei cereri din seara respectiva."In perioadele de recesiune economica, diferenta de pret putea adesea avantaja opiul in defavoarea berii ca drog recreativ preferat al muncitorului.
Accesibilitatea nelimitata a drogului a fost surprinsa, de asemenea, cincizeci de ani mai tarziu intr-o prezentare din The Medical Times and Cazette, oferita de un doctor anonim ce vizitase in 1871 Wisbech-ul, un oras din Fenland:
"Am intrat intr-o spiterie si am pus un penny pe tejghea. Spiterul m-a intrebat: AMarfa buna?A Eu am aprobat din cap. El mi-a dat o cutiuta cu pastile si a luat moneda, astfel avand loc achizitia, fara sa fiu nevoit sa scot un singur sunet. Daca oferi bani, este firesc sa obtii opiu. Acest lucru poate arata cat de familiar este acest obicei."In ceea ce priste informatiile concrete referitoare la tendintele consumului de opiu in Marea Britanie de-a lungul secolului al XlX-lea, acestea nu sunt nici pe departe complete sau sigure. Totusi, prof. Virgi-nia Berridge, o cercetatoare a istoriei consumului britanic de opiu, ofera o estimare bazata pe medii cincinale a cantitatii de opiu consumate la mia de locuitori. Pentru perioada 1825-l830 (apropiata de momentul observatiei lui De Quincey), graficul ei indica un consum de circa 450 grame pe an la o mie de locuitori. in perioada 1870-l875, in vremea in care acel doctor isi aseza penny-ul pe tejgheaua din Wisbech, indicele de consum crescuse la peste 3,2 kg. Cinci ani mai tarziu, o crestere continua a impins graficul la valoarea maxima de 4,5 kg anual la mia de locuitori, o crestere inzecita intr-o perioada de cincizeci de ani. Consumul de opiu in Marea Britanie a inceputului de secol XX, desi prezenta o scadere fata de valoarea maxima, tot nu disparuse.
Pe scena paralela din SUA, in anii 1860 incepuse sa se manifeste ingrijorarea privind posibila scapare de sub control a fenomenului consumului de opiu; insa accesibilitatea opiului a ramas libera si facila in ciuda adoptarii in unele state, in anii 1870, a anumitor legi ce ingradeau conditiile de comercializare a acestei substante. Citandu-I pe dr. Fitzhugh Ludlow (1867), dr. Charles Terry si Mildred Pellens ofereau in anul 1928 un lou al experientei traite de americani in secolul al XlX-lea:
"Viciul castiga teren in mod ingrijorator in randul specialistilor, al muncitorilor din fabricile noastre, al servitoarelor noastre trudite, al functionarilor vlaguiti, al fostilor betivi, al zilierilor nostri, care in urma cu o generatie consumau cu inrsunare gin. Membrii tuturor claselor noastre sociale, de la cea mai inalta pana la cea mai de jos, isi sporesc anual consumul de drog."
Pe parcursul secolului al XlX-lea, in America au proliferat medicamentele bretate cu continut de opiu, la fel ca si in Marea Britanie. Doctorii erau dispusi sa prescrie opiu fara a da prea mare atentie pericolului de dependenta.
Daca numeroasele aspecte ale ofertei - accesibilitatea nelimitata a opiului eliberat fara reteta, prezenta sa in numeroase medicamente de firma, prescrierea sa cu generozitate de catre medici - au favorizat amplificarea consumului acestui drog in America secolului al XlX-lea, au existat, de asemenea, si unele forte de natura sociala care au contribuit probabil la o cerere a drogului. Secolul al XlX-lea a fost, pentru America, unul al urbanizarii si industrializarii, precum si al unei imigrari masi. S-a sugerat, totodata, ca efectele distructi ale Razboiului Civil ar fi stimulat o crestere a consumului de opiacee, dependenta de morfina fiind numita "boala soldatilor".

Drumurile celor doua natiuni se despartIn primul sfert al secolului XX, SUA s-a confruntat cu o problema a opiaceelor mult mai ingrijoratoare decat cea britanica, din aceeasi perioada. Cele doua tari au manifestat reactii oficiale de tipuri si intensitati diferite datorita amplorii diferite a problemelor aparute. Drumurile lor, anterior aproximativ paralele de-a lungul celei mai mari parti a secolului al XlX-lea, au inceput sa se desparta.
Estimarile privind amploarea problemei opiaceelor, asa cum s-a manifestat aceasta in fiecare dintre cele doua tari in primele decenii ale secolului XX, pot fi considerate corecte doar in privinta ordinului de marime. O estimare oficiala indica un numar de un milion de cazuri in SUA anului 1918, insa acesta era probabil un caz grav de declaratie exagerata. Potrivit profesorului David Musto, unul dintre cei mai de seama specialisti in istoria americana a drogurilor, valoarea maxima a raspandirii cazurilor de consum de opiacee in SUA a fost atinsa in anul 1900 si era de circa 250 000 de cazuri la nil national. Aceasta valoare scazuse probabil la 100 000 pana in 1914, continuand cam la acelasi nil in anii imediat urmatori primului razboi mondial. in schimb, in 1935, cand Ministerul britanic al Afacerilor Interne a oferit, pentru tara lui, prima estimare a dependentei combinate de opiacee si cocaina, s-a constatat ca sunt numai 700 de cazuri. Incluzand erorile ineviile ale oricareia dintre aceste estimari, nu exista nici un motiv sa credem ca, in acel moment al istoriei, SUA era confruntata cu o problema a drogurilor mult mai mare decat Marea Britanie.
Daca valorile disponibile sunt acceptate ca reale, SUA aa dupa anul 1914 o rata a dependentei de circa 25 de ori mai mare decat Marea Britanie, aplicand corectia impusa de diferentele demografice. Dincolo de aceste statistici serbede si suspecte descoperim dole realitatii. Atunci cand, in anul 1920, in orasul New York a fost infiintata o Clinica de Dezintoxicare cu tratamente gratuite, acest centru a inregistrat intr-o scurta perioada un total de 7500 de pacienti, doar numarul cazurilor din acest oras depasind totalul probabil al cazurilor din Marea Britanie de mai bine de zece ori.
Opiaceele preferate in ambele tari au variat in functie de moment si de zona. in Marea Britanie a anilor 1920, problema se concentra in cea mai mare parte in zona metropolitana, iar opiaceul preferat era morfina injecila, heroina fiind o raritate. in cartierul londonez East End mai existau cativa fumatori de opiu. in schimb, in America, heroina a avut in scurt timp castig de cauza, iar in 1924 peste 90% dintre dependentii de pe Coasta de Est erau heroinomani. Autoritatile britanice nu au considerat necesara conilizarea separata a cazurilor de consum de heroina decat incepand din 1954, an in care un sfert dintre dependentii britanici consemnati preferau heroina. Astfel, incidentele foarte diferite ale consumului de droguri la nil national comportau si preferinte foarte diferite in privinta drogului consumat.In Marea Britanie, consumatorii de opiu din aceasta perioada erau in general de varsta medie, iar ideea ca drogurile sa intre in viata tinerilor era de neconceput. Majoritatea consumatorilor luasera contact cu morfina prin intermediul unui doctor, in timpul tratarii unei afectiuni cronice chinuitoare. Unii membri ai lumii medicale ajunsesera in atentia forurilor oficiale deoarece isi consumau propriile medicamente. Cativa straini naturalizati ce locuiau in Soho isi injectau opiacee. insa majoritatea dependentilor de opiacee erau cetateni ce luasera contact cu aceste droguri in urma prescrierii lor de catre medici - nu indivizi devianti sau

defavorizati.

SUA erau reprezentate de aceeasi clasa sociala ce contribuia la populatia dependenta in Marea Britanie, multi dependenti americani fiind barbati si femei care nu ieseau cu nimic in evidenta. Pe langa acestia insa, s-au raportat cazuri de abuz de heroina in randul vagabonzilor din cartierele marginase, iar in anul 1917 aparuse ingrijorarea ca heroina devine o problema in randul tineretului urban. Opiaceele nu erau preferate in mod special de un anume grup etnic din America, cu exceptia catorva cazuri remanente de fumatori de opiu in comunitatea de chinezi imigranti. America, in primele decenii ale secolului XX, incepuse astfel sa dea de gustul posibilitatii unei asocieri intre consumul de heroina si tineretul depravat, cu cel putin o jumatate de secol inaintea evidentierii unei astfel de asocieri in Marea Britanie.
Desi in timpul primului razboi mondial si in perioada imediat urmatoare au existat manifestari de ingrijorare privind contrabanda cu morfina, marea majoritate a dependentilor britanici de opiacee isi obtineau drogurile cu retetele eliberate de medici. Traficantul de narcotice era o raritate in Londra, piata neagra era aproape inexistenta si lipseau sursele externe care sa alimenteze ilicit viciul britanic al consumului de droguri, in acea perioada, in America, pe langa prescrierile medicale exista si o piata "cenusie" pe care se vindeau medicamente care altfel nu puteau fi obtinute fara reteta. Culturile de mac din nord-stul Mexicului au contribuit la o furnizare a drogurilor mai flagranta pe piata neagra. Desi rolul traficantilor de narcotice in raspandirea acestui obicei este posibil sa fi fost exagerat, in aceasta perioada existau in America oameni ce vindeau opiacee pe strada.

Problemele diferite cu drogurile au provocat moduri diferite de reactie
Prin anul 1920, cand dependentii de droguri faceau coada in fata clinicii din New York, America si Marea Britanie erau doua tari care, din perspectiva naturii si gravitatii problemelor lor cu opiaceele, se aflau la poli opusi. in acest moment al istoriei, problema americana era cu mult mai neplacuta decat cea britanica.

Diferentele cruciale dintre reactiile fata de aceste situatii nationale diferite au fost caracterizate de David Musto drept un contrast intre toleranta afisata de britanici in privinta drogurilor si intoleranta americana fata de problema grava cu care se confrunta. Aceasta este o rezumare perspicace a stilurilor si temperamentelor nationale, aflate la baza celor doua reactii gurnamentale diferite. Atitudinea prohibitionista americana in privinta drogurilor deriva probabil, in parte, din experienta capatata cu prohibitia alcoolului, intre anii 1920 si 1933.
Prima incercare a SUA de a introduce o legislatie federala care sa combata problema opiaceelor a fost reprezentata de o lege din 1909, ce interzicea importarea opiului pentru fumat. Odata cu Legea Harrison din 1914, in codul de legi si-a facut loc o serie cu mult mai cuprinzatoare de masuri antidrog. Aceasta lege a avut o importanta istorica. Odata cu adoptarea ei, lumea era impinsa catre un nou teritoriu de presupuneri si catre acceptarea propunerii ca legea penala sa devina leacul principal, modern al problemei nationale a drogurilor.
Legea Harrison era subtila din perspectiva politica. Dandu-i-se infatisarea unei masuri de impozitare federala, se incerca obtinerea acceptului statelor individuale pentru adoptarea ei: aceasta parea cea mai buna cale de a castiga cooperarea legislaturilor statale, ce erau extrem de sensibile la posibilele pericole ale incercarilor arogante si expansioniste facute la nil federal pentru preluarea puterii. Medicii si farmacistii erau obligati sa se inscrie pe listele Fiscului contra unei taxe derizorii de 1 $ pe an, un doctor primind astfel permisiunea de a prescrie opiacee sau cocaina "in cadrul practicii legale a profesiei sale". Legea sugera faptul ca doctorii si farmacistii puteau fi urmariti penal daca prescriau retete sau eliberau medicamente intr-o maniera neaprobata de Trezorerie. Evident, contrabandistii si traficantii nu puteau cere acordarea unei autorizatii, drept urmare cadeau instantaneu sub incidenta legii penale.
Marea Britanie a introdus masuri de urgenta pentru controlul drogurilor, prin Legea Apararii Teritoriului, emisa pe timp de razboi, in anul 1916. Principalul sau scop era limitarea detinatorilor de cocaina la doctori, farmacisti si chirurgi terinari; opiaceele nu erau o preocupare fundamentala. Ca semnatar al Tratatului de Pace de la Versailles din iunie 1919, gurnul britanic a fost ulterior obligat sa introduca, pentru droguri, o legislatie care sa concorde cu prederile tratatului. in anul 1920, la sase ani dupa emiterea Legii Harrison, Marea Britanie a adoptat Legea Medicamentelor Periculoase. Acest pas a fost impus legislaturii prin presiunea obligatiilor internationale. Este indoielnic ca Marea Britanie, pe fundalul unei probleme nationale a drogurilor de mica amploare si nicidecum in crestere, ar fi apelat din proprie initiativa la o lege penala pentru a reduce numarul, si asa scazut, de cazuri de dependenta, cand, in general, caracterul acestora era oricum nedeviant. Legea din 1920 si reglementarile sale subsidiare cautau limitarea detinerii de cocaina si opiacee la persoanele calificate sa le utilizeze, desi in termeni asemanatori prederilor legii americane, un doctor aa dreptul sa prescrie "cat de mult este necesar pentru practicarea profesiei sale". in anul 1923, a fost adoptata o alta lege care predea pedepse mai aspre pentru infractiunile de acest gen.In 1924, gurnul american a interzis importul si producerea de heroina si a suprimat complet dreptul doctorilor de a o prescrie; in 1925, s-a incercat convingerea altor tari, in scopul impunerii unei interdictii internationale asupra producerii si distribuirii acestui medicament. Insa aceasta tentativa a esuat, iar heroina si-a pastrat pana in prezent locul in farmacopeea britanica. Doctorii din Marea Britanie considera ca heroina este un medicament util pentru tratarea durerilor manifestate, de exemplu, intr-o faza avansata de cancer, si ar putea sa o prefere morfinei, un medicament mai predispus sa provoace ca efect secundar o senzatie de greata. Nu exista nici o dovada stiintifica concreta care sa demonstreze ca heroina ar aa un potential de abuz mai mare decat morfina, multi britanici fiind de parere ca americanii s-au lasat mai influentati de imaginea negativa a heroinei decat de realitatea medicala.

Interpretarea diferita a legilor antidrogIn urma unor indelungate dispute legale, in anul 1919, Curtea Suprema a Statelor Unite Ie-a interzis medicilor sa le mai prescrie dependentilor cantitati de droguri care sa le perpetueze dependenta, din acel moment toti cei care prescriau opiacee pacientilor dependenti putand fi urmariti penal. O perioada, doctorii si farmacistii au denit tintele principale ale agentiilor federale. in scurt timp, autoritatile si-au indreptat atentia si catre traficanti, iar in anul 1925 majoritatea celor condamnati sub incidenta Legii Harrison era constituita din traficanti, nu din doctori. Curand, zelul agentilor federali incepuse sa supraaglomereze penitenciarele. Ca solutie partiala la aceasta problema a supraaglomerarii, in anul 1929 au fost inaugurate doua "Ferme de narcotice" federale, dar acestea nu s-au deschis decat in 1935. Ele erau, de fapt, inchisori obisnuite, purtand doar alta denumire.
Totusi, in 1919 si in anii imediat urmatori, gurnul american a incercat varianta clinicilor de prescriere a drogurilor, care initial s-au bucurat de sustinerea autoritatilor federale. Desi numarul pacientilor varia, unele dintre aceste clinici reprezentau operatiuni de amploare. Majoritatea pacientilor aau sub douazeci si cinci de ani si consumau heroina. Varianta clinicilor s-a sprijinit pe teoria conform careia dependenta era o boala, iar administrarea heroinei unor dependenti incurabili era considerata o reactie medicala legitima la aceasta boala. Filosofia de tratament a vremii nu aa ca scop administrarea drogului pe termen lung, insa se astepta ca acest mod de prescriere sa-i falimenteze pe traficantii de pe piata neagra. Totusi, imediat ce clinicile au fost deschise, ele au inceput sa fie criticate. O mare parte a atacurilor aau o motivatie politica; administrarea de heroina dependentilor aducea prea mult cu satisfacerea unui viciu pentru linistea morala a unora. Dr. S. Dana Hubbard din cadrul Departamentului de Sanatate Publica a New York-ului acuza teoria bolii in modul urmator:
"Exista unele voci care sustin ca dependenta de droguri este o boala misterioasa; ca induce un mecanism specific unei boli; ca nu este problema autoritatilor Parerea noastra este ca acest obicei nu este o boala misterioasa in opinia noastra, dependenta de droguri este pur si simplu un obicei degradant si injositor, si nu este nevoie sa privim aceasta slabiciune altfel decat ca pe un comportament antisocial."
Se mai sustinea, de asemenea, ca traficantii de droguri se internau in aceste clinici pentru a-si vinde drogurile prescrise, ca retetele erau de obicei mult prea generoase, ca dependentii continuau sa consume droguri luate de pe strada concomitent cu heroina prescrisa, ca aceste centre atrageau persoane indezirabile de pretutindeni si ca femeile dependente se prostituau intr-un mod flagrant in fata acestor clinici pentru a obtine banii cu care sa-si plateasca drogurile.
Aceste atacuri, desi exagerate si uneori rautacioase, indicau totusi tipul de haos ce ar fi putut rezulta datorita proastei organizari si lipsei de personal a acestor clinici care incercau sa trateze un numar mare de pacienti dependenti de heroina injecila. Nu exista aproape nici o masura de combatere a dirsiunilor si nici o alta forma de asistenta pentru pacienti in afara prescrierii drogului. Confruntate cu aceasta ostilitate politica si cu o atitudine din ce in ce mai negativa a autoritatilor federale, pana in anul 1925 clinicile au fost inchise. Astfel a luat sfarsit un experiment terapeutic curajos, uman si insuficient de bine organizat. Multi ani de atunci, reactia principala a autoritatilor americane la problema consumului de opiacee a fost cea a aplicarii legii penale, nicidecum a vreunui fel de tratament medical.In momentul aplicarii Legii Medicamentelor Periculoase (LMP) in Marea Britanie, in anul 1920, Ministerul Afacerilor Interne a incercat sa o interpreteze ca pe o interdictie a doctorilor de a le mai prescrie droguri pacientilor dependenti - se parea ca Legea Harrison si LMP tind catre acelasi punct.
Daca doctorii britanici urmau sa fie cercetati penal sub incidenta LMP, era necesar un cod de prederi care sa indice judecatorilor ce practici medicale pot fi considerate inaccepile. Pentru a rezolva acest neajuns, Ministerul Afacerilor Interne a cerut Ministerului Sanatatii sa furnizeze o serie de linii directoare. in acest scop, sub auspiciile Ministerului Sanatatii a fost infiintat un comitet al carui presedinte a fost numit Sir Humphry Rolleston. Rolleston era o personalitate de seama, care primise titlul nobiliar de baronet pe vremea cand detinuse functia de Presedinte al Colegiului Regal al Medicilor. Deliberarile avansau intr-un ritm relaxat, grupul reunindu-se numai in diminetile de sambata. in anul 1926, la publicarea raportului lor subtire, Ministerul Afacerilor Interne s-a vazut prins in propria capcana. Documentul respectiv, departe de a fi un set de indicatii in privinta construirii unei acuzari, accepta ca in situatia in care un dependent de opiacee nu putea fi ajutat sa scape de acest obicei, din punct de dere medical era legitima continuarea prescrierii drogului.
Conceptual, Sir Humphry si colegii sai se situau pe o pozitie total opusa fata de cea a dr. Hubbard. intr-un pasaj esential, ei afirmau:
"Exista un acord general asupra faptului ca, in cele mai multe cazuri chi de dependenta, starea pacientului trebuie considerata a fi o manifestare de boala, nu o simpla forma de satisfacere a unui viciu. Cu alte cuvinte, drogul este administrat in aceste cazuri nu in scopul obtinerii unei placeri poziti, ci pentru usurarea unei necesitati morbide si coplesitoare."

Intemeindu-si concluziile pe o acceptare clara a teoriei ca dependenta este o boala, Comitetul sustinea ca prescrierea in scopul mentinerii nilului de consum este "un tratament medical legitim" pentru pacientii carora li se administreaza un drog deoarece nu este posibila renuntarea la consum.
Ca urmare a Raportului Rollerston, Marea Britanie a adoptat pentru urmatorii aproximativ patruzeci de ani un mod de a trata problema consumului de opiacee ce a denit cunoscut drept "sistemul britanic". Medicii cu cabinete particulare le prescriau droguri pacientilor lor dependenti, fara teama de a fi urmariti penal. Nu existau clinici speciale, deoarece dimensiunea problemei nu impunea o asemenea initiativa. Numarul cazurilor aduse in instanta a fost remarcabil de scazut, necon-tribuind la fenomenul de supraaglomerare a penitenciarelor. in anul 1926, au existat cincizeci de cazuri asociate consumului de opiu si patruzeci si cinci consumului asa-numitelor "droguri fabricate", o categorie ce includea heroina, morfina si cocaina. Cu exceptia unei cresteri temporare a numarului de cazuri asociate consumului de opiu in timpul celui de-al doilea razboi mondial, condamnarile pentru "droguri fabricate" au atins un total de 101 de cazuri abia in anul 1964. O problema de mica amploare era abordata intr-un mod rational si relaxat.

Contrastul birocratiilor de impunere a legilor

Datorita faptului ca Legea Harrison a fost promulgata sub deghizarea unei masuri fiscale, sediul initial al agentiei federale de impunere a acestei legi se afla in Trezorerie. Responsabilitatile cadeau in sarcina unei unitati ce incerca sa impuna legea prohibitiei alcoolului. in anul 1930, in cadrul Trezoreriei a fost infiintat un Birou Federal al Narcoticelor, ce a ramas acolo pana in anul 1968, cand a fost mutat la Departamentul de Justitie. Caracteristica acestei agentii federale a narcoticelor pe parcursul celor catorva forme sub care a fiintat a fost activismul sustinut, in anul 1929, agentia aa 250 de agenti si se bucura de un buget generos.
Birocratia folosita in Marea Britanie pentru sustinerea implementarii Legii Medicamentelor Periculoase era, prin contrast cu eforturile americane, minora, amatoriceasca si pasiva in modul de operare. Filiala Narcoticelor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a avut multa vreme ca angajati numai doi inspectori. Responsabilitatea lor era sa stimuleze politia locala sa inspecteze registrele farmaciilor, pentru a identifica retetele ce prescriau droguri in cantitati excesi. Sefii de politie erau in general refractari, considerand ca aceste cereri ii distrag pe oamenii legii de la sarcini mai importante. Oficialul Ministerului Afacerilor Interne responsabil cu supragherea respectarii politicilor privind consumul de droguri in Marea Britanie, era insarcinat si cu protejarea pasarilor salbatice.
Activismul agentiilor americane intolerante a oferit fundamentul unei rsiuni timpurii a razboiului contra drogurilor, cu mult inainte ca aceasta expresie sa fi fost folosita public. Abordarea britanica analoga era sustinuta de o activitate mult mai toleranta.

Argoul opiaceelor

O idee generala asupra masurii in care un drog si-a gasit locul in cultura populara poate fi data de vocabularul argoului drogului respectiv, in Marea Britanie, "dope" a denit un termen generic pentru drogurile ilegale inca din anii 1920, curand aparand si expresia "dope fiend" (narcoman). insa pe atunci argoul drogurilor nu era prea bogat.In schimb, argoul american al drogurilor s-a dezvoltat continuu in anii 1920, unii termeni aparand chiar mai devreme. Potrivit volumului lui Richard Lingeman, din anul 1969, Drugs from A to Z: A Dictionary, "Junk" este un sinonim pentru heroina folosit in SUA inca de la debutul secolului XX; insa termenul "Junky" (drogat) nu a fost auzit aproape deloc in Marea Britanie pana in anii 1960.
Un glosar de termeni americani de argou al drogurilor a aparut intr-o anexa a sectiunilor din anul 1953 a lui Anslinger si Tompkins, The Traffic in Narcotics. lata cateva exemple:
Mr. Fish (Dl. Peste) - Un narcoman ce s-a predat autoritatilor pentru a se dezintoxica.
Right croaker (cobe) - Un doctor ce vinde narcotice ilegal.
Snow flower (floarea zapezii) - O fata dependenta de morfina.
Narcotic bull (taurul narcoticelor), Uncie (unchi), Whiskers (mustacios) - Un agent federal.
Wing-ding - O criza sau un spasm simulate de un narcoman in incercarea de a obtine droguri.
Plecand de la dovada compilatiei de mai sus, termenii referitori la opiu si la opiacee capatasera pana in anii 1950 dirse grade de raspandire in SUA, fiind cu mult mai numeroase decat cele folosite sau auzite in Marea Britanic