Mandragora este planta cu cea mai mare incarcatura magica, in Europa si Orientul Apropiat existand un folclor deosebit de bogat despre puterile ei. S-au scris peste douazeci de carti dedicate in exclusivitate acestei plante bizare si proprietatilor sale.
Mandragora este o planta care apartine familiei Solanacee, alaturi de alte plante psihoactive cum ar fi maselarita si matraguna. Genul Mandragora contine cel putin sase specii, dintre care cea mai renumita se numeste simplu mandragora (Mandragora officinarum). Denumirea botanica initiala data de Linnaeus a fost Atropa mandragora, ceea ce arata ca i se atribuiau proprietati asemanatoare cu ale plantei Atropa belladona ( Matraguna). Aceasta nu trebuie confundata cu mandragora americana (Podophyllum peltatum). Mandragora este o planta perena fara tulpina, care creste pana la inaltimea de aproape un metru. Are frunze mari, incretite si o radacina groasa, de obicei ramificata si atingand o lungime de pana la un metru. Forma bifurcata a radacinii este caracteristica principala a plantei; foarte multe culturi au considerat asemanarea ei cu silueta umana drept o dovada a potentialului magic si medicinal insemnat. Mai ales in Europa, era considerata panaceu, un leac universal, ca si ginsengul in China, insa acesta din urma, desi este un tonic cu numeroase intrebuintari, nu are efectele psihoactive puternice ale mandragorei. Florile mari, in forma de clopot, au o culoare care variaza de la alb sau galben-verzui pana la violet. Fructele mici emana un miros aparte.

Subiectivismul simtului mirosului nu este nicaieri mai bine ilustrat decat in descrierea mirosului mandragorei. Wiiliam Turner (1508 - 1568), vicar de Wells si autor al unei carti despre plante din secolul al XVI-lea, scria ca fructul feminin al mandragorei "era frumos mirositor", iar cel masculin "mirosea placut, oarecum apasator". Wiiliam Salmon, medic si farmacist de la sfarsitul secolului al XVII-lea, descria mirosul fructului feminin al mandragorei drept placut, dar mai putin ametitor decat cel al fructului masculin. Renumitul egiptolog Wallis Budge gasea ca mandragora are "un miros fetid si oarecum gretos". Unii cercetatori din prezent ai mandragorei in stare salbatica ii descriu astfel mirosul:
"Mirosul mandragorei este unic. Nu este perceput ca aroma florilor parfumate clasice precum trandafirul, crinul sau iasomia. In el exista o unda subtila de pericol. Provocand intoxicatie si dependenta, face o impresie deosebita asupra memoriei, evocand imaginile salbaticiei neatinse, ale vantului in desert, emotia pericolului si a exaltarii romantice."
Acesti cercetatori (Fleisher si Fleisher) considera ca credinta populara raspandita si persistenta in calitatile afrodiziace ale mandragorei are la baza mirosul cu incarcatura erotica si nu compusii sai chimici ce ar putea fi extrasi prin metode de laborator. Cercetarile moderne de laborator nu au reusit pana in prezent sa izoleze eun constituent al plantei care sa aiba efecte afrodiziace semnificative, dar credinta in aceste efecte exista si astazi in regiunea Mediteranei si in Orientul Apropiat. Mirosului fructului i-au fost atribuite insa puteri soporifice. Celsus recomanda sa fie introdus sub perna pacientului pentru a-i provoca somnul, remediu amintit si de Wiiliam Salmon. Mandragora creste in Europa mediteraneana, in nordul Africii si in Asia de Vest, pana in Himalaya, adesea in zone stancoase si pe suprafete cultivate candva si abandonate.
Compusii psihoactivi ai mandragorei sunt alcaloizii parasim-patico-mimetici, alcaloidul principal fiind hiosciamina. Se mai gasesc scopolamina, atropina si mandragorina (numita si cusco-higrina). Mandragora a fost descrisa ca narcotic, afrodiziac, halucinogen si hipnotic. A fost folosita ca anestezic eficient inca din cele mai vechi timpuri, dar in doze mai mari poate provoca efecte negative si delir. Luata in doze toxice, poate cauza moartea, prin paralizia aparatului respirator. Radacina este partea cea mai puternica, dar se spune ca si fructele pot provoca modificari ale starii de constiinta. in mod mai fantezist, unii specialisti in plante din vechime credeau ca simpla mirosire a fructelor poate provoca o somnolenta puternica sau chiar somn (cum s-a aratat mai sus).
Originea cuvantului mandragora este obscura. Unii cred ca deriva din cuvintele sanscrite mandros (somn) si agora (substanta). Altii inclina spre o origine sumeriana ( mai departe). Dioscorides numeste planta Antimelon, Archinen si Morion. in Vechiul Testament, mandragora apare sub denumirea dudaim, care inseamna "iubire si teama". Denumirea engleza, mandrake, apare in multe alte forme ca mandrage, mandrag, mandragges, mondrake si mandragon (mai mult de zece pronuntii diferite se cunosc doar din engleza medievala); toate deriva insa din latinescul mandragoras. Datorita rolului dominant pe care il are in folclor, planta a primit mai multe epitete - "marul Satanei" (cu referire la proasta reputatie a fructelor sale); coptii, vechii crestini din Egipt, o numeau "testiculele Satanei" (considerandu-se ca fructele au forma asemanatoare cu testiculele, ceea ce face aluzie, desigur, la calitatile afrodiziace atribuite plantei); "merele nebunului" (cu referire la proprietatile sale nocive); "marul iubirii" (datorita calitatilor afrodiziace). Pentru germani era "papusa-dragon" si galgen-mainlein, "omuletul spanzuratorii" (din motivele aratate mai jos). Printre alte denumiri germane se numara Dolkraut si Schlaffher, iar in prezent Hexenkraut.
ta era folosita pe scara larga in Antichitate in Orientul Apropiat pentru diferitele sale proprietati. La sumerieni, mandragora era cunoscuta sub numele nam-tar, ceea ce inseamna, literal, "planta zeului ciumei"; unii specialisti considera ca acest nume este originea fundamentala a formei actuale. Vechii egipteni reprezentau planta printre motivele simbolice care ornamentau mormintele faraonilor. in mormantul lui Ramses al ll-lea din dinastia a XIX-a, mandragora este infatisata alaturi de nufarul narcotic ( Nufar) si de mac ( Opiu). Exista o legenda in care zeul Ra o cucereste pe zeita Hator drogand-o cu o bautura din mandragora. Casca de fildes a lui Tutankamon infatiseaza culesul radacinilor de mandragora. ta este mentionata de doua ori si in Vechiul Testament. in Geneza (30:14-l6), Rasela obtine de la Lea fructe de mandragora pentru a deveni fertila. in Cantul lui Solomon (7:11-l3), Sulamita isi invita iubitul sa mearga in tara unde creste mandragora. Se stie ca efectul soporific si analgezic al plantei era utilizat in Palestina pentru a induce o transa narcotica profunda celor care erau rastigniti. Cum mandragora este numita si morion, s-a crezut ca buretele oferit lui lisus cand era pe cruce ar fi putut contine vin de mandragora.In Antiohia, Constantinopol si Damasc au fost dezgropate mai multe exemplare de mandragora uscate, care fusesera "cioplite" pentru a le da forma umana. Aceasta demonstreaza cu certitudine ca nu numai folosirea plantei este straveche, ci si dorinta de a-i amplifica puterile magice prin modificarea formei. Numele vechi al plantei in araba este abu'lruh, tradus prin "stapanul vietii" sau "stapanul spiritului". Aceasta a condus la presupunerea ca, in lumea araba preislamica, mandragora era un enteogen ( Enteogene) sau poate chiar un zeu. Odata cu aparitia islamismului, plantei i-au fost atribuite insusiri demonice, soarta pe care au avut-o maselarita si matraguna in Europa crestina. Astfel, planta nu mai era "stapanul spiritului", ci Tufah al-jinn ("merele diavolului") sau Baydal-jinn ("testiculele diavolului"). Se pare ca arabii o mai numeau "lumanarea diavolului", din cauza ca planta (sau mai degraba licuricii atrasi de frunzele ei) lumina in noapte. Stralucirea ei nocturna reapare ca tema in folclorul european de mai tarziu ( mai jos). insusirea malefica data de arabi plantei este atestata de formula unei otravuri care s-a pastrat si care continea radacina de mandragora in descompunere si numerosi aditivi.
Cunostintele populare legate de mandragora nu au disparut in Asia, ci continua sa fie folosite pe tot continentul, cum au fost de-a lungul veacurilor. in Armenia exista o credinta populara care spune ca arderea radacinii alunga spiritele rele din casa; inhalarea fumului este un leac pentru nebunie. La triburile de beduini din Negev, regiune din sudul Israelului, mandragora are si acum un rol important in medicina populara; planta este considerata sacra si vatamarea ei este interzisa. O femeie stearpa care cauta un leac mananca fructe coapte de mandragora imediat dupa menstruatie, recitand in acelasi timp versete din Coran. Egiptologul Wallis Brudge spunea ca, la Cairo, spiterii preparau adesea alifii de dragoste ce contineau mandragora pentru tinerii casatoriti care sperau sa aiba multi copii. C.J.S. Thompson, care a scris o sectiune despre mandragora in anii '30, spunea ca sculptarea radacinilor spre a fi vandute in pietele din Siria, Palestina si alte parti din Orientul Apropiat constituie si acum un comert infloritor. in zilele noastre, M. autumnalis se foloseste in Maroc in scopuri medicinale, pentru efectele sale narcotice. in medicina populara indiana, M. officinarutn este cunoscuta sub denumirea lakshmana, ceea ce inseamna "aflata sub semne norocoase". Ea este utilizata ca afrodiziac si se crede ca favorizeaza conceptia. Radacinile de M. caulescens sunt folosite in rituri magice in Sikkim, Himalaya. Chinezii au dobandit cunostinte despre mandragora de la musulmani, nu mai tarziu de secolul al Xlll-lea, poate chiar mult mai deeme. Fara indoiala, chinezii au vazut multe asemanari intre aceasta planta si radacina de ginseng indragita de ei.
Se spune ca Pitagora a numit radacina "antropomorfa" sau "mica fiinta umana", asociere care s-a perpetuat in folclorul european ulterior prin ideea de homunculus. Operatiunile rituale si magice care trebuie indeplinite inainte de a smulge sau a taia o planta sacra aveau o raspandire pe scara larga si in lumea veche; populatiile aborigene ale lumii, din Mexic pana in Noua Guinee, le mai practica si azi in mod curent. Teophrastus din Lesbos (370 - 320 i.Hr.), parintele botanicii, descrie in lucrarea sa, Cercetarea plantelor (sectiunea a IX-a, vin), precautiile magice care insoteau recoltarea unei radacini: "Se spune ca trebuie desenate trei cercuri in jurul mandragorei cu o sabie si planta se taie doar stand cu fata spre apus; iar cand se taie a doua radacina, cel care o face trebuie sa danseze in jurul plantei si sa spuna cat mai multe lucruri cu putinta despre misterele iubirii". in Razboiul eeiesc (sectiunea a Vll-a, 180), scrisa in secolul I d.Hr., Josephus scrie despre o planta pe care o numeste Baaras (sau Barras) si despre care multi cred ca este mandragora:
"De culoarea focului si emitand spre seara o lumina stralucitoare, scapa din stransoarea celui ce se apropie cu gandul sa o smulga din pamant micsorandu-se, si poate fi facuta sa stea nemiscata doar daca se toarna peste ea anumite secretii ale corpului omenesc. Chiar si atunci este fatal sa o atingi, doar daca reusesti sa provoci moartea radacinii insasi, suspendata de mana. Un alt mod lipsit de primejdii de a o culege este urmatorul: se sapa in jurul ei, lasand acoperita doar o mica parte a radacinii. Apoi se leaga de ea un caine, iar animalul, grabindu-se sa-l urmeze pe cel care l-a legat, o scoate cu usurinta din pamant, dar moare imediat - o victima-substitut pentru cel care voia sa smulga planta; dupa aceasta poate fi maneata fara teama. Cu toate aceste riscuri, ea poseda o virtute pentru care este pretuita: ajunge ca radacina sa fie aplicata bolnavilor pentru ca asa-numitii demoni - adica spiritele raului care intra in trupul celor vii si ii omoara daca nu sunt ajutati imediat - sa fie alungati imediat."
Secretiile umane la care se face referire in paragraful anterior sunt sangele menstrual si urina. in folclorul european legat de mandragora se spune ca planta a rasarit din sperma unui spanzurat. Exista si alte cazuri etnografice in care se face legatura intre sperma si unele plante magice si psihoactive; populatia Bimin-Kuskumin din Noua Guinee, de exemplu, explica astfel aparitia ciupercilor halucinogene. Afirmatia lui Josephus despre stralucirea plantei (care reapare in relatari europene ulterioare) poate sa nu fie pura fantezie, intrucat, in anumite conditii meteorologice, particulele chimice din roua nocturna si de pe fructe pot sa emita o stralucire slaba.
Dioscorides subliniaza importanta vinului de mandragora ca anestezic chirurgical eficient (care mai putea fi administrat si sub forma de clisma); de fapt, el a continuat sa fie intrebuintat astfel in Europa pana la inceputul secolului al XVIII-lea, potrivit marturiei medicului englez William Salmon. William Emboden, autoritate mondiala in materie de plante narcotice, spune ca primul anestezic volatil a fost un burete fiert intr-un amestec din coaja radacinii de mandragora, vin, seminte de laptuca ( Laptuca) si frunze de dud. Buretele era tinut pe fata pacientului. in biografia neo-pitagoricului Apollonius din Tyana, Philostratus descrie mandragora ca fiind un drog soporific.
Zeitei Venus i se dadea uneori epitetul Mandragontis, din cauza extraordinarei reputatii de afrodiziac a plantei. imparatul Iulian (331 - 363 d.Hr.), intr-o scrisoare catre Calixenia, o preoteasa a zeitei Demetra, foloseste bautul unei licori acidulate preparat cu mandragora drept metafora pentru cei saraci cu duhul, dar face referiri si la efectele ei afrodiziace. ta a avut totusi si aplicatii militare. Am descris in alta parte folosirea plantelor inrudite cu mandragora din familia Solanacee - Datura, maselarita si matraguna - ca arme; nu este surprinzator ca proprietatile narcotice ale mandragorei au fost folosite in scopuri similare. in sectiunea Stratageme a lui Sextus lulius Frontinus (35 - 103 d.Hr.), un clasic din vechime in domeniul militar, exista intr-un modul despre ambuscade urmatoarea relatare:
"Maharbal [un ofiter aflat sub comanda lui Hanibal], trimis de cartaginezi impotriva rebelilor africani, stia ca tribul iubea foarte mult vinul, asa ca a amestecat cu mandragora, planta a carei putere o situeaza undeva intre soporific si otrava, o cantitate mare de vin. Apoi, dupa o hartuiala nesemnificativa, s-a retras intentionat. in toiul noptii a simulat fuga, lasand in ara o parte din bagaje si tot vinul cu drog. Cand barbarii au cucerit ara si, in culmea placerii, au baut cu lacomie vinul cu drog, Maharbal s-a intors si pe unii i-a luat prizonieri, iar pe altii i-a macelarit in timp ce zaceau pe jos, ca morti."
Mentiunea facuta de Isidor, episcop de Sevilia (aproximativ 560/570 - 636 d.Hr.), despre folosirea mandragorei ca anestezic in operatiile chirurgicale ne ofera o legatura istorica intre utilizarea ei clasica si traditia europeana de mai tarziu. intr-un manuscris englez din secolul al Xl-lea se vorbeste despre pastrarea mandragorei in casa ca amuleta sau forma magica de protectie. Fara indoiala ca atat traditiile indigene, cat si precedentul biblic se afla in spatele credintei perpetue ca mandragora ajuta la procreare. Se credea ca radacinile plantei feminine si cele ale plantei masculine ajuta o femeie stearpa sa conceapa o fata, respectiv un baiat. Proprietatile anestezice ale vinului de mandragora erau folosite de cei care urmau sa fie arsi pe rug sau dezmembrati. Printr-o ironie perversa poate, unele dintre ajitoarele care urmau sa fie executate consumau pentru ultima oara chiar drogul care era unul dintre cele mai puternice halucinogene intrebuintate la prepararea substantelor psihoactive ale ajitoriei ( Pomezile ajitoarelor). Si mai perversa este ideea ca, poate, au folosit pentru a scapa de suferinte acelasi anestezic ca si lisus. Pentru alchimistii si magicienii invatati ai Europei, mandragora era o planta aflata sub influenta astrala a lui Saturn.
Ideea straveche ca radacina de mandragora e un "omulet" a ramas curenta in credintele europene de mai tarziu. Aceasta este o tema comuna multor substante psihoactive si "omuletilor" din povestile cu zane din intreaga lume. Din culturile Siberiei rasaritene aflam despre "omuletii palariei-sarpelui", care le apar celor ce consuma aceste ciuperci halucinogene; la indienii mexicani, ciupercile Psilocybe se afla in stransa legatura cu omuletii etc. Asadar, credintele europene asemanatoare despre mandragora nu trebuie sa ne surprinda, pentru ca tema este foarte raspandita. William Turner (1508 - 1568), specialist in plante, descria radacinile de mandragora sculptate in forma de omuleti ca marionete sau "mammettes", adica idoli, cuvant derivat din numele lui Ma-homed, pe care multi europeni din acea eme il considerau idolul musulmanilor. Se spune ca imparatul Rudolf al ll-lea, care era profund implicat in stiintele oculte si la curtea caruia se aflau mereu alchimisti din toata Europa, avea doua radacini pe care le ingrijea el insusi. Aceste doua radacini de mandragora sunt pastrate intr-o colectie de curiozitati in castelul Hradskin din Praga. Ioana d'Arc a fost acuzata de detinerea unei radacini de mandragora in forma de papusa, pe care s-a spus ca o folosea ca talisman pentru a atrage bogatia - acuzatie pe care ea a respins-o.

Reverendul William Bulleyn (1500 - 1576), care a fost si medic, s-a numarat printre primii critici ai credintei ca mandragora ar fi aparut din sperma unui mort: a inlaturat ideea ca "inventie a ajitoarelor inspirate de Satana". El ataca si ideea ca mandragora era un omulet, invinuindu-i pe calugarii superstitiosi ca pacalesc oamenii facandu-i sa creada o asemenea prostie. Potrivit lui Bulleyn, ajitoarele din vechime foloseau planta pentru a fermeca barbatii, facandu-i sa traiasca "fantezii oarbe" sau transe numite Iubire, termen prin care el afirma foarte clar ca intelege "pofta carnala animalica, dezgustatoare".
Din cauza ca in Anglia si in alte parti din nordul Europei mandragora autentica era foarte rara, radacina de Bryonia diocia era foarte des folosita ca inlocuitor; ca sa o poata vinde ca mandragora, sarlatanii faceau mari eforturi de a-i modifica forma naturala. John Baptista Porta descrie o metoda necinstita, chiar daca foarte ingenioasa:
"Trebuie sa iei o radacina mare de Bryonia [] si, cu un instrument taios, sa o cioplesti in forma de barbat sau femeie, facandu-le si organele genitale; apoi faci gauri cu un instrument ascutit in locul unde ar trebui sa aiba par si pui acolo boabe de mei sau alte seminte, care sa-si dezvolte radacinile ca si cum ar fi parul de pe capul cuiva. Pe urma sapi o groapa mica in pamant si lasi radacina sa stea acolo pana cand se acopera cu o coaja si apar radacinile semintelor."
John Gerard (1545 - 1612) era un iconoclast in privinta cunostintelor populare despre plante, asa ca s-a simtit obligat sa critice vanzarea falselor mandragore:
"Trantorii care nu au nimic de facut, decat sa manance si sa bea, si-au folosit o parte din timp cioplind radacini de Bryonia si dandu-le forma de barbat sau femeie; aceasta practica de falsificare a intarit confuzia oamenilor simpli si fara educatie, care le-au luat de buna afirmatia ca acelea sunt mandragore adevarate."

Unii dintre primii botanisti britanici au ignorat o mare parte din cunostintele populare legate de mandragora, considerandu-le cu ironie simple superstitii. John Gerard a criticat aspru nu numai povestile despre cainele necesar pentru a scoate planta din pamant fara primejdie (spune ca atat servitorii sai, cat si el au smuls mai multe mandragore fara sa pateasca ceva), ci si pretinsa ei asemanare cu silueta umana. El a respins, de asemenea, superstitiile despre omul spanzurat si chiar ideea efectului afrodiziac al plantei, in ciuda incercarilor lui Gerard, ale lui Porta si ale altora de a imprastia o parte din aura supranaturala din jurul mandragorei, cererea de radacini a ramas la fel de mare, cel putin in randul taranilor.
In Franta, mandragora era cunoscuta sub numele main de gloire, adica mana gloriei, sau mandragloire - termen ce pare a fi o combinatie intre cuvantul mandragora si numele zanei franceze Magloire. Magloire era considerata a fi un elf, un spiridus familiar asemanator cu cel german numit alruna si intruchipat, la randul sau, de radacina cioplita de mandragora. Mai mult, in folclorul britanic exista o poveste despre un spirit nocturn care se infatiseaza cu degetele luminate (se spune ca si pescarii din regiune purtau radacina de mandragora ca amuleta care sa-i pazeasca de primejdiile marii). Printr-o alta intorsatura a folclorului popular despre mandragora, "mana gloriei" este si numele dat mainii de mort amputate, folosite ca torta magica in comiterea unor jafuri ( mai jos).
Mana gloriei este o tema raspandita in folclorul Europei de Vest, aparand in relatari despre procese ale ajitoarelor, in diverse credinte populare si in grimoires, manuale de ajitorie, care contineau de obicei un amestec nediscriminat de magie cabalista rituala si o multime de descantece, retete de alifii magice si secrete de infrumusetare. Picatrix, un grimoire bazat pe un manual de magie arab mai vechi (ce sugereaza legaturi cu traditiile stravechi ale ajitorilor musulmani), prescrie folosirea mandragorei in prepararea unor amestecuri magice. intr-o alta lucrare de acest tip, Grimorium verum (datand din secolul al XVIII-lea, dar purtand data falsa 1517), se spune ca Sustugriel, spirit subordonat demonului Satanachia, ii furnizeaza ajitorului mandragore. Albertus Magnus, marele invatat din Evul Mediu, autorul sectiunilor secretelor, si-a castigat reputatia de magician datorita cunostintelor sale extraordinare si avea sa dobandeasca si o reprezentare literara sub forma lui Albertus Parvus ("Albert cel mic"). Versiunea franceza, Petit Albert, a aparut in peste 30 de editii si contine informatii despre pregatirea si folosirea "mainii gloriei". Scopul ei este "sa-i stupefieze pe cei carora le este aratata si sa-i incremeneasca, in asa fel incat sa nu se poata misca mai mult decat daca ar fi morti". Cititorul este invatat sa ia una din mainile unui infractor atarnat intr-o spanzuratoare pe marginea drumului, sa o infasoare intr-o bucata de giulgiu si s-o stoarca pana devine complet uscata. Apoi mana trebuie pusa intr-un vas de lut impreuna cu azotat de potasiu, sare si ardei iuti si lasata doua saptamani, dupa care se pune sa se usuce la soare in timpul zilelor caniculare. Daca emea nu este calda, mana astfel pregatita poate fi pusa intr-un cuptor si infierbantata impreuna cu verbina si feriga. Apoi trebuie confectionata o lumanare din grasimea unui criminal spanzurat, ceara curata de albine si susan. Mana gloriei este folosita drept sfesnic. Autorul afirma ca, daca aprinzi lumanarea, oriunde ai merge cu acest obiect infricosator, cei din preajma vor ramane incremeniti.
Utilizarea efectiva a acestor unelte stranii ale talharilor a continuat mai mult decat am putea crede. O mana a gloriei a fost gasita abandonata la locul unui jaf esuat (ocupantii s-au trezit in timp ce intrusul patrundea in casa) in locuinta domnului Napier din Loughcrew, in tinutul County Meath din Irlanda, la 3 ianuarie 1831; incidentul a fost relatat in ziarul The Observer'\n ziua de 16 ianuarie a aceluiasi an. Un exemplar autentic de mana gloriei este conservat la muzeul Whitby din Yorkshire, Anglia.
Mana gloriei si mandragora au in comun mai mult decat numele, in primul rand, se spune ca mana straluceste noaptea, un atribut care, conform unei traditii indelungate, apartine si plantei (interesant este faptul ca mandragorei i se spune "lumanarea diavolului" in suedeza si thjofarot, "radacina hotilor", in islandeza). Atat mana, cat si planta pot fi gasite la o spanzuratoare. Asa cum mandragora este uscata si amestecata cu alte ingrediente, la fel si mana. Efectele soporifice ale mainii le reflecta pe cele soporifice ale mandragorei. Se spune ca Datura, planta inrudita cu mandragora, era folosita de hoti in India cu scopul expres de a-si insensibiliza victimele ( Datura) si este foarte posibil ca si mandragora avut o intrebuintare similara. Scriitorul francez Ge>ard de Nerval (1808 - 1855), cunoscut consumator de hasis, trateaza acest subiect in nuvela sa, La Main Enchante'e (Mana fermecata), scrisa in 1832 si intitulata initial La main de Cloire (Mana gloriei).
Si totusi, planta nu era folosita doar de talharii de rand. Se spune ca Lucretia Borgia (1480 - 1519), care a devenit ulterior ducesa de Ferrara, a folosit-o ca otrava. Machiavelli (1469 -l527) a scris Mandragola (Matraguna), publicata pentru prima oara la Roma in 1524, pe care unii o considera cea mai buna piesa a lui si in care analizeaza coruptia si imoralitatea societatii italiene. Referiri la mandragora si puterile ei pot fi gasite in multe dintre piesele lui Shakespeare, printre care Antoniu si Cleopatra, Henric al IV-lea, partea a doua, Henric al Vl-lea, partea a doua, Romeo si julieta si Othello. ta mai este mentionata si in alte piese de teatru clasice, cum ar fi Eeul din Malta de Marlowe, Ducesa de Malfi a lui Webster si Masca reginelor de Jonson. In heraldica britanica, mandragora apare rareori, exceptie facand blazonul familiei Bodyham, care are trei mandragore simbolizand trupul uman.
Credinta in nenumaratelor puteri ale mandragorei nu s-a stins nicidecum in Europa, asa cum nu s-a stins nici in Asia. Pana nu demult, alpinistii o purtau ca amuleta care sa-i fereasca de emea rea. in Grecia continentala si in insulele din jur, femeile sterile purtau planta la gat chiar si in anii '60, in speranta ca le va face fertile ori isi puneau pe trup fie fructul, fie radacina mandragorei in timpul actului sexual cu sotul, pentru a obtine acelasi rezultat. Chiar si in secolul al XX-lea, femeile din tinutul Kent din Anglia o purtau asupra lor ca sa invinga sterilitatea. O relatare din 1925 afirma ca negustorii stradali din Londra o vindeau ca panaceu, la pretul de un penny felia! ta mai era folosita ca remediu homeopatic pentru guta. in 1966, Radio BBC a transmis un interviu luat de Wilfred Pickles unui specialist in plante silit pe Old Kent Road, Londra, care facea reclama radacinii de mandragora ca modalitate de a renunta la fumat. Si credinta in pericolul pe care il implica scoaterea din pamant a radacinii a supravietuit pana in prezent. Un chimist din Wales a lasat mostenire dupa moartea sa o planta de mandragora gradinii botanice a colegiului local. Unii dintre cei care participau la scoaterea plantei din pamant si-au exprimat teama pentru soarta care l-ar putea astepta pe curajosul gradinar al colegiului. Dar gradinarul nu era deloc ingrijorat si si-a indeplinit sarcina fara sa pateasca ceva.

Credinta in puterile demonice ale plantei a supravietuit si ea. Anton Szandor La Vey, conducatorul Bisericii Satanei din California (intre ai carei membri s-a numarat Jane Mansfield), efectua o parodie a euharistiei crestine cu un potir in care se aflau whisky si radacina de mandragora. Desi cariera literara a mandragorei a intrat in declin dupa rolurile din piesele lui Shakespeare, ea apare totusi in cateva scrieri minore. The Screaming t [ta care tipa], scrisa de Hal Pink, este povestea unui om care isi seamana in pivnita seminte de mandragora; planta creste pana la proportii amenintatoare si apoi omoara o pisica si-i bea sangele. ta este ucisa in cele din urma de eroul principal, impreuna cu un prieten. Mandragora a fost si denumirea argotica pentru Mandrax ( Metaqualona).

Surse: Abu-Rabia 1983, Bennett 1991, Budge 1978, Bulleyn 1562, Collin de cy 1825-6, Ellis 1946, Emboden 1974, 1979, Fleisher si Fleisher 1994, Frotinus 1925, Gerard 1697, Grillot de Giy 1931, Guazzo 1929, Hansen 1978, Heiser 1969, Holzer 1974, Julian 1953, Josephus 1961, Kenk 1963, Mabey 1996, Manniche 1989, Mehra 1979, Monter 1976, Needham SCC 5/4 1980, Opie si Tatem 1992, Ott 1993, Ratsch 1992, Safford 1922, Sey-mour 1913, Teophrastus 1916, Thompson 1934, Thorndike 1923 - 1958, Tumer 1568, Waite 1990.