Desi tutunul {Nicotiana sp.) este in mod cert un stimulent, in cantitati suficiente (cum ar fi cele folosite in mod traditional de indienii americani; mai jos) are proprietati care pot fi numite, practic, halucinogene. Evident, samanii indieni sud-americani il considera astfel, dar acest fapt nu pare sa se datoreze doar conditionarii culturale (ucenicii samani sunt instruiti dinainte cu privire la natura viziunilor pe care le vor avea), ci si compozitiei chimice in sine a tutunului. Acesta contine alcaloizii de harmala numiti harman si norharman, iar alcaloizii inruditi harmina si harmalina sunt substante halucinogene cunoscute. Concentratia de harman si norharman din fumul de tigara este de la 40 pana la 100 de ori mai mare decat in frunza de tutun, ceea ce demonstreaza ca arderea tei determina aceasta amplificare spectaculoasa. Efectele nicotinei asupra sistemului nervos central sunt inca departe de a fi intelese. Efectele halucinogene ale tutunului devin mult mai usor de explicat daca ne gandim ca rietatile fumate de indienii americani erau mult mai puternice decat produsele noastre comerciale, in plus, cantitatile pe care le consumau ei erau adesea considerabil mai mari decat cele carora le poate face fata chiar si cel mai impatimit fumator.
Unul dintre primele nume frecvent folosite pentru tutun in Europa era petum; se spune ca provine din cel dat acestei te de indienii tupi-guarani. Cuntul nicotina deri din numele de familie al lui Jean Nicot de Villemain, care a adus Nicotiana rustica in Franta in anul 1560. Desi nu a fost primul care facut acest lucru, el a capatat totusi onoarea indoielnica de a da numele sau acestei substante otravitoare. Cuntul tutun a fost mentionat prima oara (in forma aco) de catre Conzalo Fernandez de Oviedo y Valdes (1478 - 1557), care il foloseste ca nume pentru actiunea fumatului, iar apoi, in scrierile sale ulterioare, si pentru frunzele tei in sine. Mai demult se credea ca originea cuntului ac, denumirea mai veche a tutunului, deri de la numele unei asezari (cele doua candidate fiind Tabasco in Mexic si Tobago, o insula din arhipelagul Antilele Mici), teorie respinsa in prezent.

Se stie ca tutunul este o ta de provenienta americana, a carei folosire, odata descoperita de europeni, s-a raspandit cu repeziciune in toata lumea. Mai putin cunoscut este faptul ca exista in lume o alta regiune unde nu numai ca se gasea tutun salbatic, dar acesta era si folosit de oameni, complet independent de orice influenta americana. Aceasta zona este interiorul arid al Australiei. insemnarile din expeditia capitanului Cook din 1770 mentioneaza ca aborigenii mestecau o ta, aproape sigur o referire la tutun (probabil Nicotiana suavolens).
Istoria culturala a consumului de tutun incepe cu mult timp in urma, in preistoria Americii de Sud. Conform teoriilor arheologice actuale, oamenii s-au deplasat pentru prima oara spre sud, catre Chile, cu aproximativ 13 500 de ani in urma. Acesti paleoindieni, cum sunt numiti, au ajuns in Pampas si Gran Chaco, tinuturile joase din Patagonia, acum circa 11 000 de ani. Aceasta este patria tei de tutun, de unde se imprastia ca sa vrajeasca si sa subjuge oamenii de pretutindeni. Potrivit lui Johannes Wilbert, cel mai mare expert in consumul de tutun al indienilor sud-americani, paleoindienii, care se ocupau cu natoarea si culesul, nu au folosit ta imediat ce au descoperit-o. Consumul a inceput abia atunci cand au inceput sa o cultive si sa o ingrijeasca in gradinile lor, cu aproximativ 3 000 de ani mai tarziu. Acesti pionieri ai cultirii telor cultiu circa douasprezece soiuri diferite, Nicotiana acum si N. rustica fiind cele mai importante. Spre deosebire de multi antropologi si etnobotanisti care au colaborat indeaproape cu diferite popoare aborigene ce folosesc te psihoactive in practica lor religioasa, Wilbert nu leaga originile samanismului de consumul acestor substante. El considera ca paleoindienii urmau o cale ascetica spre lumea spirituala; trecerea la folosirea enteogenelor ( Enteogene) s-a produs doar odata cu aparitia cultirii telor.
Pe langa faptul ca au fost primii care au cultit tutunul, indienii sud-americani au descoperit si toate modalitatile in care poate fi folosit, chiar si unele aproape necunoscute astazi in Occident. Dupa cum spune Wilbert, ei "mestecau bucati de tutun, beau zeama si sirop de tutun, lingeau pasta de tutun, administrau clis-me cu tutun, prizau si fumau. in plus, aplicau extern produse pe baza de tutun, pe piele si in ochi". Apetitul lor pentru tutun este uluitor - chiar si apetitul celui mai patimas fumator paleste prin atie. Samanii din regiunea Orinoco au fost zuti fumand cinci-sase trabucuri lungi de 90 de centimetri in timpul unei singure sedinte rituale. Efectele toxice ale tutunului sunt bine intelese de samanii din America de Sud si, dupa cum spune Wilbert, "maestrii isi duc ucenicii, dupa luni sau chiar ani de acomodare treptata cu nicotina, pana la un pas de moarte". Fie ca folosesc sau nu substante psihoactive, samanii cauta experientele extreme pentru a dobandi cunoasterea spirituala a originii si cauzelor bolilor. Acesta este motivul esential pentru utilizarea sistematica a efectelor toxice ale nicotinei. Taria tutunului bastinas si cantitatile mari folosite pot provoca halucinatii pe care samanii tutunului le considera foarte importante.
Samanii sud-americani cred ca, daca foamea oamenilor cere hrana, cea a spiritelor cere tutun. Astfel, consumand tutun sub diferite forme, ei intra in contact direct si intim cu spiritele. inainte de sosirea europenilor in Lumea Noua, consumul de tutun pare sa fi fost restrictionat doar la folosirea rituala. Consumul de tutun in afara sferei religioase s-a datorat in mare masura influentei europenilor, fapt labil atat in America de Sud, cat si in America de Nord.In ciuda importantei tutunului in istoria lumii si a numarului urias de cercetari intreprinse asupra populatiilor aborigene din America de Nord, inca mai exista unele mistere nedezlegate privind folosirea lui timpurie in cultura indiana. Fireste, obiceiul foarte raspandit al fumatului in alte parti ale lumii nu presupune intotdeauna folosirea tutunului. Fumatul de canabis si de opiu este un exemplu clar in acest sens. Desi niciuna dintre aceste substante nu exista in Lumea Noua inainte de aparitia europenilor, pe continent nu lipseau diferite alte te potrivite pentru fumat. Raspandirea spre nord a tutunului catre America de Nord din patria sa sudica este o problema foarte complexa; rutele exacte pe care Ie-a parcurs si perioada de timp in care a avut loc acest important eveniment cultural sunt inca neclare. Descoperirea pipelor, spre exemplu, nu indica pur si simplu prezenta tutunului; ele puteau sa fi fost folosite pentru a fuma alte te, inainte ca tutunul sa fie cunoscut in zonele unde au fost descoperite artefac-te de acest fel ( Pipe pentru detalii despre pipele indienilor nord-americani, care sunt principala sursa pentru istoria timpurie a tutunului). Numeroasele te despre care se stie ca erau fumate de indienii nord-americani, separat sau in amestec cu tutunul, sunt prezentate in alta sectiune ( Kinnikinnik). Un alt mister din istoria consumului de tutun priveste mestecatul tei impreuna cu oxid de calciu la triburile haida si tlingit de pe coasta de nord-vest. Mestecatul tutunului era un obicei destul de rar intalnit in societatile indiene traditionale din America de Nord, iar folosirea oxidului de calciu, si mai rar. Oxidul de calciu (sau alte preparate alcaline similare) este adaugat pe tot cuprinsul globului mai multor alte substante stimulatoare, intrucat intensifica proprietatile psihoactive ale tei in cauza. Substantele alcaline sunt utilizate astfel in Asia si Oceania pentru betel ( Betel), la aborigenii australieni pentru pituri ( Pituri) si in America de Sud pentru coca ( Coca). Exista unele opinii cum ca utilizarea, foarte eficienta sub aspect chimic, a oxidului de calciu a fost descoperita intr-un singur loc, iar apoi descoperirea a fost transmisa altor culturi. Acest tip de argumentatie (cunoscut ca difuzionism) a fost ansat pentru a explica folosirea oxidului de calciu la indienii haida si tlingit, ideea fiind ca acestia au imprumutat obiceiul de la sud-americani (probabil prin comunicatii la mare distanta pe calea marii) si, chiar mai improbabil, ca mestecarea frunzelor de coca isi are originea in consumul de betel din vestul Pacificului. Faptul ca aborigenii australieni foloseau un aditiv alcalin in preparatele lor pituri, fiind izolati aproape complet de restul lumii, demonstreaza cat se poate de clar ca asemenea descoperiri erau facute in mod independent.
Sa revenim pe coasta de nord-vest. Indienii haida populau insulele Queen Charlotte de pe coasta de vest a Canadei, iar indienii tlingit locuiau in Alaska continentala, in zona sudica a coastei. Obiceiul de a mesteca tutun exista la ambele popoare la vremea primului lor contact cu europenii, iar mitologiile lor ii atesta importanta culturala. Tutunul era, se pare, singura ta pe care aceste grupuri o cultiu in cantitate semnificati inainte sa adopte unele obiceiuri europene. Ambele societati traiau intr-un mediu bogat, and acces la hrana abundenta si riata, asa ca membrii lor nu erau siliti sa trudeasca in gradini pentru a-si suplimenta alimentatia. Prin urmare, nu alimentele de baza constituiau motivul pentru care cultiu pamantul, ci dorinta de a avea o rezer permanenta de tutun. Motitii similare pentru practicarea agriculturii au fost intalnite si in alte parti ale lumii. Originea agriculturii si motivele aparitiei ei sunt general considerate ca fiind unele dintre aspectele esentiale ale istoriei omenirii. De ce au renuntat oamenii la modul lor de viata milenar bazat pe natoare si cules si au inceput dintr-odata sa cultive te? Raspunsul standard a fost ca au facut-o pentru a inlocui un mod de viata precar cu unul bazat pe siguranta, and ca garantie culturile de alimente esentiale. Desi acesta a fost fara indoiala aderul in multe cazuri, motitia pare sa fi fost diferita. In cazul indienilor haida si tlingit este evident ca nevoia de tutun a constituit forta motrice.
Indienii haida tau semintele de tutun la sfarsitul lunii aprilie, fiecare fiind pusa separat intr-o movilita de pamant. Gradinile de tutun erau plivite cu regularitate pana in septembrie, cand se facea recoltarea. Frunzele se puneau la uscat pe o rama din lemn, deasupra unui foc. Dupa ce se uscau, erau puse in mojare de piatra si faramitate cu un pistil. Aditivul de oxid de calciu se obtinea prin arderea unor scoici, care erau apoi pisate si transformate in pulbere. Pentru a se evita senzatia de arsura data de oxidul de calciu, acesta era pus in mijlocul dozei de tutun si astfel nu ajungea in contact direct cu interiorul gurii. Din pacate, documentele ramase nu ne spun prea multe despre efectele psihoactive ale tutunului lor de mestecat, dar s-a ansat ipoteza ca, deoarece au renuntat sa mai cultive specia locala (botanistii cred ca este vorba, cel mai probabil, despre Nicotiana quadrilvis), atunci cand au facut cunostinta cu tutunul comercial, acesta avea efecte psihoactive mai slabe decat noile soiuri cultite disponibile. Se spune ca indienii tlingit foloseau uneori partea interioara a scoartei de pin in loc de oxid de calciu, dar este foarte putin probabil ca doza de tutun sa fi avut prin aceasta efecte psihoactive mai puternice. in nord-vestul extrem al Americii de Nord (Alaska si Yukon), atat indienii, cat si eschimosii mestecau tutun in amestec cu cenusa unei ciuperci ( Ciuperci), dar acesta este aproape cu siguranta un obicei adoptat dupa contactul cu europenii.
Cand Columb a descoperit America, in 1492 (care fusese de fapt descoperita mult mai devreme de catre vikingi si, desigur, cu mii de ani inainte, de primii exploratori ai Lumii Noi, paleoindienii), membrii expeditiei sale au fost primii europeni martori ai obiceiului ciudat - pentru ei - de a fuma tutun. Cand Columb descrie in jurnalul sau indienii "care purtau mereu o bucata de lemn aprinsa, pentru a aprinde focul, si se parfumau cu anumite ierburi pe care le purtau cu ei", el nu scrie pe baza obsertiilor proprii, ci pe cea a relatarilor lui Luis De Torres si ale inca unui spaniol, care fusesera trimisi la tarm la 2 noiembrie 1492. Jerome Brooks, istoric al consumului de tutun, are unele comentarii interesante pe marginea acestui paragraf. El obser ca De Torres era un om instruit, care, pe langa cunostinte clasice, stia limba ebraica si pe cea araba. Cum calatorii crezusera ca vor ajunge in Asia, il luasera pe De Torres cu ei pentru a-i servi drept translator lui Columb daca, asa cum sperau ei, ar fi fost primiti in audienta la Marele Han. Brooks considera ca expresia "se parfumau" ii apartine mai degraba lui De Torres decat lui Columb. De Torres cunostea probabil opera marelui istoric grec Herodot, care descrie obiceiul vechilor sciti de a inhala fum de canabis ( Canabis), si a incercat sa faca legatura intre obiceiul complet exotic al fumatului de tutun din Lumea Noua cu aceasta practica asiatica. Nu pare sa existe vreo doda ca vreun membru al echipajului lui Columb sau Columb insusi ar fi adus in Spania noua ta, la intoarcerea lor triumfala, desi este posibil ca unii marinari din acel echipaj sau din echipajul uneia dintre urmatoarele calatorii sa o fi adus acasa in cantitati mici, fapt care nu a fost consemnat si, ca atare, nu poate fi confirmat sau infirmat.
Amerigo Vespucci a ajuns pe continentul Americii de Sud in anul 1500 (afirmatia lui ca ar fi facut-o mai devreme este in prezent respinsa ca falsa) si, deci, a intalnit populatii consumatoare de tutun, dar iarasi nu exista do scrise cum ca ar fi dus ta cu el la intoarcerea in Europa. In 1518, Oviedo, conducatorul expeditiei spaniole spre Mexic, ne furnizeaza cea mai veche descriere a ceea ce numim tigara: "Un mic tub gol pe dinauntru, aprins la un capat, confectionat astfel incat, dupa ce este aprins, arde fara flacara". Descrierile ulterioare ofera mai multe amanunte despre aceste tigari, care erau confectionate din trestie si bogat ornamentate. Unul dintre capitanii aflati sub comanda lui Cortez Ie-a zut oferite spre nzare in pietele din Mexic - o referire foarte veche la tutungerie!
Patrunderea general acceptata a tei pe pamant european a avut loc in anul 1519, cand Oviedo a adus cu el frunze de tutun la intoarcerea in Spania. in 1556, Andre Thevet a adus in Franta seminte din Brazilia si a initiat cultirea tei in Europa. Doi ani mai tarziu, tutunul era cultit pentru prima oara in gradina regala din Lisabona. Cum europenii intrasera intr-o noua etapa a incercarii de a coloniza lumea, au luat cu ei tutunul in calatorii si au determinat raspandirea lui rapida in toata Asia. Aceasta fiind o chestiune complet diferita, o prezint mai jos, iar pentru moment revin la parerile europenilor despre ta si la interpretarea pe care o dadeau consumului de tutun la indienii care ii initiasera in cultul acestei te.
Nicolas Monardes, medic din secolul al XVI-lea, scria ca preotii indieni foloseau tutunul cu mare larghete. El citeaza un caz in care pacientii ii puneau unui astfel de preot intrebari la care se asteptau ca el sa poata raspunde cu ajutorul unei transe provocate de tutun. Dupa ce inhala tutun, preotul "cadea la pamant, ca un om mort, si ramanea astfel mai mult sau mai putin timp, in functie de cantitatea de fum inhalata, iar dupa ce ta isi facea efectul, invia si se trezea si le dadea raspunsurile, conform viziunilor pe care le avusese". El mai spune ca indienii mestecau si tutun impreuna cu coca ( Coca), fapt care ii facea "sa-si piarda mintile", ca si cum ar fi fost beti. Primilor sclavi negri adusi in cele doua Americi le era interzis sa bea vin; potrivit lui Monardes, acestia foloseau tutunul intr-un mod similar cu indienii, anume pentru a se intoxica si a intra in stare de transa. Alte relatari vechi descriu in mod asemanator consumul de tutun la aborigeni. Ed-mund Gardiner scria la inceputul secolului al XVII-lea despre "vrajtorii" bastinasi (adica vraci) ca se imbatau cu fum de tutun si apoi cadeau intr-un somn adanc. La trezire, ei le povesteau celor prezenti viziunile pe care le avusesera si le interpretau sensurile prevestitoare ale viitorului. Cu toate ca Gardiner, la fel ca majoritatea contemporanilor sai, considera experientele indiene legate de tutun drept iluzii provocate de diavol, relatarile sale si altele asemanatoare demonstreaza ca atat europenii, cat si indienii atribuiau tutunului proprietati halucinogene si cauzatoare de ebrietate. Fumatorul modern nu simte niciunul dintre aceste efecte, care par sa fie produse de soiuri mai tari de tutun, de consumul unor cantitati mai mari si de conditionarea culturala intr-un context ritual.
Noua ta castiga adepti in Europa, dar nu putea fi procurata intotdeauna. Cum tutunul era si scump, si putin, primele pipe englezesti erau atat de mici, incat mai tarziu au fost botezate "pipele zanelor". in Scotia erau numite "pipele elfilor" si se pare ca generatiile ulterioare din Irlanda le-au considerat rezultatul muncii artizanale ale leprosilor si le-au distrus atunci cand le-au gasit. in aceasta prima etapa, consumul de tutun era perceput in numeroase moduri contradictorii, de la mana cereasca la insusi fumul iadului, de la panaceu la otra. in faza timpurie a caderii Europei sub vraja tutunului se pot percepe ecourile tot mai slabe ale rolului sau de enteogen la indienii americani. Tutunul a fost cu siguranta muza lui sir John Beaumont, care l-a descris drept "piatra filosofa-la a alchimistilor". El insusi recunostea ca este inrobit de "aconalia", cum o numea. intr-un fragment din poemul sau lung (si nu prea apreciat) "Metamorfozele tutunului" (1602), el invoca ta astfel:
"Cine sa fie muza preotilor indieni, ce har

Cand prorocirile isi fac in vers barbar?

Mintea inluie-mi in fum, fa-mi forta inimii subtila,

Asprului meu condei cadenta da-i, agila,

Inspira-ma cu flacara-ti ce-abunda,

A apei din fantana ta, prea pura unda,

Pe-a tale aripi poarta-ma inalt in zbor

Prin lul diafanului tau nor,

Si-n zbor alaturi, pana langa pana,

Salasul ni-l vom face pe-a Pamasului geana.

Puterea ce-ai lasat pamantului ma-nta,

Comorile menite omului de zei sa prinda viata,

Din ce pricina si cu a cui vrere

In lumea-mi binecuntata sosit-a cea mai mare-avere."

Unii considerau tutunul o ta medicinala de mare loare. Ca urmare a faptului ca era asociat cu maselarita, era folosit in moduri similare cu aceasta; spre exemplu, fumul de maselarita era folosit de multa vreme pentru a calma durerile de dinti, iar tutunul avea reputatia de a fi chiar mai eficient in acest scop. in Europa, descrierea efectelor consumului de tutun ca "betie" era foarte raspandita. John Gerard, autorul unei botanici renumite, asemana efectele tutunului cu cele ale opiului. Unul dintre cei mai acerbi oponenti ai fumatului de tutun a fost regele James I al Angliei, care a atacat acest obicei in termeni taiosi in pamfletul A Counterblast to Tobacco [Contraatac asupra tutunului] (1604), descriindu-l astfel: "Un obicei neplacut privirii, respingator pentru miros, tamator pentru creier, periculos pentru plamani, iar fumul negru si puturos pe care il emana seamana cu fumul oribil al raului Styx din genunea cea fara de capat". Si totusi, nici macar suveranul insusi nu avea puterea sa impiedice raspandirea acestui obicei si a trebuit sa se consoleze punand taxe pe tutun.
Un alt adversar al tutunului a fost Barnabie Rich, care scria in 1606: "Cred ca linguseala are azi la fel de multa cautare ca si tutunul - doua fumuri poroase, desi unul suceste mintile oamenilor intelepti, iar celalalt isi bate joc de banii lor". O diatriba anonima din 1640 descrie tutunul ca fiind cea mai daunatoare dintre toate tele, cu exceptia canepei. Totusi, nu se face referire la efectele psihoactive ale canabisului, ci la intrebuintarea fibrelor tei pentru a confectiona funiile de spanzuratori ( Canabis); astfel, canepa ataca gatul din afara, iar tutunul, din interior.
Fumatul tutunului nu mai era un obicei exotic, ci devenise o parte integranta a vietii sociale engleze. S-a estimat ca la inceputul secolului al XVII-lea existau nu mai putin de 7 000 de pralii si alte locuri de desfacere de unde se putea cumpara tutun, doar in zona Londrei. Fumatul tutunului devenise deja un obicei atat de obisnuit in societatea engleza, incat Joverin de Rochefort, un vizitator francez, scria in 1671 ca, in orasul Worchester, copin sunt trimisi la scoala cu o pipa in ghiozdan. Nici macar cea mai renumita scoala din toata Anglia nu a fost imuna la proarea obiceiului. Un englez din secolul al XVII-lea pe nume Hearne scria in jurnalul sau ca, in timpul marii ciume, tutunul era considerat un medicament atat de binefacator, incat "chiar si copin erau obligati sa fumeze. Si imi amintesc ca l-am auzit pe raposatul Tom Rogers povestind ca era elev la Eton in anul in care s-a dezlantuit ciuma si toti elevii erau obligati sa fumeze in scoala in fiecare dimineata, si ca nu a luat in viata lui bataie mai strasnica decat in dimineata in care nu a fumat".
Desi pipa fusese modalitatea cea mai populara de a consuma tutun, ea avea sa fie eclipsata pentru un timp de obiceiul prizatu-lui. Pe la mijlocul anilor 1680, prizatul a fost integrat in exclusivistele cafenele engleze. in Istoria Angliei, Macaulay scria pe un ton de superioritate: "Atmosfera era ca aceea dintr-o drogherie. Tutunul sub orice alta forma decat cea pentru prizat, bogat parfumat, era blamat in totalitate. Daca vreun caraghios, necunoscator al obiceiurilor casei, cerea o pipa, dispretul general si raspunsurile lapidare ale chelnerilor il convingeau in scurt timp ca e mai bine sa mearga in alta parte". Au existat si adversari ai acestui obicei, care ii numeau cu dispret "sclifositi" pe cei care prizau tutun. Un astfel de detractor al prizatului de tutun de la jumatatea secolului al XVIII-lea, care socotea tutunul drept un narcotic asemenea opiului, avertiza ca prizatul poate sa provoace pierderea simtului olfactiv, dependenta, tumori nazale si cancer. in ciuda acestor avertismente timpurii, o anume marca de tutun pentru prizat numit sabillia spaniola era folosit pentru tratarea durerilor de dinti, in mod mai general, prizarea si ineviilul stranut care urma erau considerate o curatire terapeutica a capului de "excesul de pori". Obiceiul prizatului nu a fost subiect de controversa doar in sfera medicinei. in 1686, in timpul dezbaterilor privind propunerea de canonizare a parintelui losif Desa de Cupertino, calugar franciscan, s-au ridicat intrebari de ordin moral la adresa obiceiului sau de a priza tutun. Aceste obiectii aduse pietatii sale au fost inlaturate, pe motiv ca obiceiul sau nu era un viciu, ci un mijloc de a-si pastra vigilenta in timpul rugaciunilor si de a suprima dorintele carnale. Concluzia a fost ca obiceiul de a priza tutun nu trebuia sa stea in calea canonizarii sale.
Tutunul pentru prizat era clasificat in functie de granulatie: fin (cu granulatie fina), semifin (cu granulatie medie) si grosier (cu granulatie mare). Numeroase tipuri de tutun de prizat isi aveau aroma particulara, in functie de soiul de tutun folosit, in timp ce altele aveau aditivi parfumati. Numele riate sub care erau comercializate diferitele soiuri de tutun pentru prizat (cum ar fi Old Paris, Cuba, Letter F si Dieppe Scented Bergamotte) preureaza epitetele evocatoare care vor fi date mai tarziu marcilor de trabucuri si tigari. De fapt, sutele de ambalaje si etichete in care se impacheta tutunul pentru prizat reprezinta primul stadiu al reclamei comerciale pentru tutun la scara larga. Ca si in cazul ceaiului si cafelei, exista tutun de prizat pentru diferite momente ale zilei si pentru diferite ocazii. La fel, exista tutun pentru rstnici, pentru tineri, pentru doamne si asa mai departe. Folosirea tipului nepotrivit de tutun la momentul nepotrivit sau chiar a tipului adect la momentul nepotrivit era considerata un semn de ignoranta si vulgaritate. Toata extraganta acestei epoci este exemplificata perfect de prizatul excesiv si din abundenta. Nota de plata pentru tutunul de prizat consumat la celebrarea incoronarii regelui George al IV-lea a atins suma, pe atunci enorma, de 8 205,15 lire sterline. Lordul Petersham, probabil cel mai mare cunoscator al tutunului pentru prizat, detinea cate o cutie pentru tutun pentru fiecare zi a anului, iar dupa moartea sa a lasat in urma tutun in loare de circa 3 000 de lire sterline.
Cutiile in care se pastra tutunul pentru prizat in acea epoca au devenit obiecte de colectie datorita lucraturii complicate si a materialelor pretioase din care erau confectionate. Multe dintre ele erau decorate cu motive din legende clasice. Expertii considera cutiile de aur frantuzesti ca fiind superioare, model pentru mare parte din celelalte riante continentale; doar cutiile englezesti erau confectionate intr-un stil vizibil diferit. Existau si sticle in care se pastra tutunul pentru prizat, dar acestea nu au avut niciodata un rol abil cu cel al cutiilor, care s-au impus ca embleme ale clasei sociale. Cu toate acestea, la chinezi (care au cunoscut tutunul de prizat prin intermediul comerciantilor portughezi si al misionarilor iezuiti), sticla era recipientul principal pentru pastrarea tutunului. Prizatul de tutun la chinezi are numeroase asemanari cu rolul avut in societatile europene. Era un obicei cu popularitate in randurile clasei conducatoare si, la fel ca in Europa, avea o legatura stransa cu comportamentul ostentativ, cu snobismul si cu statutul social. Obiceiul a atins punctul culminant spre jumatatea si sfarsitul secolului al XVIII-lea si a inspirat o asemenea dezvoltare a maiestriei artizanale, incat ustensilele chinezesti pentru prizat le-au depasit chiar si pe cele frantuzesti. Cea mai remarcabila inotie chinezeasca a fost confectionarea de recipiente din sticla cu decoratii colorate, pictate in interior. Artistul realiza aceasta tinand sticla intr-o mana si pictand modelul cu cealalta, cu ajutorul unei pensule al carei rf facea unghi drept cu coada. in cazul Europei, desi celelalte accesorii ale consumatorului de tutun pentru prizat nu puteau sa egaleze cutia nici din punct de vedere social (ca mijloc de a-si face publica averea si statutul social), nici din cel artistic (ca rafinament si maiestrie), ele erau totusi o trusa esentiala pentru adeptii prizatului. Desi pila, mojarul si pistilul (utilizate acasa) si cutitul miniatural (pentru a indeparta tutunul ramas sub unghii) si-au avut propriile roluri secundare in prepararea si administrarea tutunului de prizat, delicata lingurita pentru prizat este cea care rezoneaza cu sensibilitatile secolului al XX-lea. Aceasta deoarece ea este stramosul linguritei din argint pentru cocaina, care facea parte din arsenalul pretentios al fazei "stralucitoare" a consumului de cocaina din anii '70.
Existau unele temeri legate de siguranta tutunului pentru prizat, care preureaza la randul lor preocuparea ulterioara privind calitatea cocainei si a altor droguri de strada. in 1712, delfina Frantei a fost otravita dupa ce a luat o priza dintr-o cutie cu tutun spaniol care ii fusese daruita. Vestea s-a imprastiat cu iuteala fulgerului, iar tutunul de prizat spaniol a fost descris drept mijloc perfid de asasinare din motive politice, pus pe seama mult incercatilor iezuiti. Se pare ca anumite tipuri de tutun pentru prizat nu erau ceea ce se pretindea a fi si nu contineau deloc tutun; chiar mai rau, existau zvonuri ca printre inlocuitorii folositi se numara sticla pisata, care, potrivit folclorului din lumea moderna a drogurilor, se gaseste in unele droguri de strada masluite.
Obiceiul prizatului a atins apogeul in secolul al XVIII-lea. in acea perioada, un tutungiu de rand din Londra isi datora circa 90% din profit tutunului pentru prizat. Cifre similare au fost inscrise in registrele magazinului "Eribourg and Treyer", cel mai exclusivist magazin de tutun pentru prizat din Londra. in prima lor suta de ani de afaceri (intre 1720 si 1820), tutunul si trabucurile reprezentau doar 10% din nzarile lor. Patronajul regelui George al IV-lea a consolidat statutul de superioritate al magazinului. Printre alte mari personalitati istorice despre care se spune ca iubeau tutunul de prizat se numara Napoleon, Dryden, Pope, Swift, Burns, Swedenborg, doctorul Johnson, Congreve, Sheridan si Gibbon. in ciuda faptului ca imaginea tutunului de prizat este legata inextricabil de personajele rafinate si decadente ale inaltei societati, prizatul era un obicei raspandit si in clasele de jos. "Irish Biackguard", distribuit de Lundy Foot din Dublin, era numele dat unui sortiment de tutun de prizat foarte popular in randurile clasei muncitoare irlandeze.

Tutunul avea, fireste, o mare popularitate printre mintile luminate din domeniul stiintei si artei. intre fumatorii cunoscuti se aflau Isaac Newton,. Jonathan Swift, John Milton, John Keats, Wiiliam Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, Charles Dickens, Wiiliam Thackeray, Thomas Hardy, Alfred Tennyson, Ralph Waldo Emerson si Mark Twain. intre cei care s-au opus acestui obicei se numara Rousseau, Voltaire, Goethe, Ruskin si, surprinzator, Swinburne, bautor inrait.
Sa ne intoarcem acum in timp, la introducerea tutunului in Asia de catre europeni (fapt pe care acum, cunoscandu-i pe deplin efectele sale nocive, l-am putea a cu raspandirea unei molime), un element al interactiunii dintre cele doua continente. Tutunul a cucerit Asia la fel cum a cucerit Europa. Aceasta colonizare prin tutun a fost atat de completa, incat orientalistul Berthold Laufer afirma in 1924 ca exista doar un popor asiatic care nu il foloseste. Aceasta mica zona aflata in afara influentei tutunului era reprezentata, dupa cate se spune, de poporul yami din Botei To-bago, o insula aflata la cincizeci de kilometri est de Taiwan (desi numele ei pare a afirma contrariul).
Laufer a schitat cele trei rute ale raspandirii tutunului in Asia. Prima incepea din Mexic, de unde spaniolii luau tutunul (in principal sub forma de trabucuri) si il transportau in Filipine, in secolul al XVI-lea. Din Filipine ajungea in Taiwan, in anumite parti ale Chinei continentale, in Coreea, Birmania si in sudul Indiei. La inceputul secolului al XVII-lea, portughezii au introdus tutunul in numerose parti ale Asiei pe diferite rute maritime. Potrivit surselor janeze, tutunul a ajuns in Ja in anul 1601. in jurul anului 1605 era cunoscut in India si in cele din urma a patruns in zonele tribale mai indepartate ale subcontinentului, unde avea sa joace un rol important in mitologiile locale. Sosirea tutunului in Japonia - tot in jurul anului 1605 - nu a fost prea bine venita, potrivit unei relatari pastrate in jurnalul capitanului Richard Cocks. intr-o insemnare datata 7 august 1615, el mentioneaza ordinul imparatului de a se arde tot tutunul existent. Totusi, se pare ca imparatul japonez, la fel ca regele James I, nu a avut puterea de a opri raspandirea obiceiului, intrucat, in aceeasi perioada, artizanii din Kyoto produceau deja pipe pentru fumat. Este interesant ca obiceiul de a mesteca tutun nu a prins in Tibet si in Orientul indepartat (Coreea, China si Japonia), dar a fost foarte usor adoptat in India si Asia de sud-est, unde mestecarea unui alt stimulent, anume bete-lul ( Betel), avea o traditie indelungata. Tutunul si betelul sunt adesea mestecate impreuna, obicei foarte popular si in Noua Guinee. Cea de-a treia ruta, nordica, traversa Siberia. Cand rusii au introdus tutunul in Siberia (desi influenta chinezilor in privinta consumului de tutun patrunsese deja in anumite parti din nordul Asiei), samanii locali i-au zut imediat aplicatiile specifice si l-au adaugat practicilor lor traditionale, in ciuda faptului ca pentru colonistii rusi era un drog lipsit de conotatii religioase.In ciuda rolului sau dit lumesc din societatea moderna, tutunul inca mai este descris printr-un amestec de personificari, metafore si folclor. J.M. Barrie, creatorul vesnic tanarului Peter Pan, avea propriul sau elixir, numit "My Lady Nicotine" [Doamna mea Nicotina], pe care il descrie cu epitete demne de o iubita. Barrie s-a simtit obligat sa renunte la aceasta iubita in ajunul nuntii sale, pentru ca sotia sa nu devina geloasa pe viciul sau de burlac, in anii '50, Jerome E. Brooks, un istoric al tutunului, descrie transformarea fumatorului neofit intr-un "aderat adorator al fumului, ce plateste tribut zeitei Nicotina".In jurul tutunului si al consumului de tutun exista numeroase superstitii si basme. Oricine stie ca aprinderea a trei tigari de la acelasi chibrit aduce ghinion (pentru a treia persoana) si aproape toata lumea cunoaste explicatia data de obicei pentru aceasta idee, anume ca interlul de timp dintre aprinderea chibritului si aprinderea celei de-a treia tigari ii este suficient unui tragator de elita pentru a ochi si a trage. Se spune ca superstitia s-a nascut in transeele primului razboi mondial, dar si veteranii razboiului cu burii si-o amintesc din vremea lor. Se pare ca, de fapt, superstitia izvoraste dintr-o credinta mult mai veche (ale carei urme duc pana in secolul al XVII-lea, dar e foarte posibil sa fie chiar mai veche), cum ca este de rau augur sa aprinzi trei lumanari sau felinare de la aceeasi sursa. Se poate ca aceasta credinta sa fi fost transferata asupra tigarilor, intrucat electricitatea a restrans frecventa situatiilor in care putea fi aplicata sub forma ei veche; astfel, superstitia a supravietuit, adaptandu-se vremurilor. Un alt fragment de folclor aparut in jurul tigarii priveste pachetul marcii Marlboro, pe care cine care are ochi sa da - si o imaginatie acti - il poate vedea ca purtator al unor mesaje mascate de extrema dreapta. Direct sugestive sunt chiar culorile pachetului (rosu, alb si negru - exact aceleasi culori folosite in simbolul nazist al ssticii); apoi, daca pachetul este desfacut si intins, suprafetele triunghiulare dintre partile rosii si cele albe ale cutiei apar sub forma literei K, simbol pentru Ku Klux Klan. Daca aceste do nu sunt suficiente (pentru cei extrem de creduli), citindu-se cuntul Marlboro de pe pachet in sens invers si de sus in jos se obtine expresia antisemita "horrible Jew" (evreu mizerabil). Cel mai bun lucru care poate fi spus despre acest soi de "citire" este ca, in materie de creativitate, depaseste majoritatea fanteziilor plasmuite de bautorii plictisiti care-si pierd vremea prin baruri dezmembrand pachetele de tigari.
In ierarhia botanica, tutunul se afla intre nevinotul cartof si patlageaua rosie, pe de o parte, si o grupare sinistra de buruieni halucinogene, pe de alta parte. Reputatia lui in societate a trecut de la o extrema la alta de-a lungul istoriei europene. Adesea, chiar si in vremurile recente, fumatul a fost larg acceptat ca distractie inofensi sau chiar poziti. Perioadele de prefaceri sociale au fost cele in care tigara si-a dobandit importanta. in timpul razboaielor mondiale, tutunul era considerat drept element indispensabil al ratiei unui soldat, ajutandu-l sa combata atacurile combinate ale frigului, foamei, spaimei si plictiselii. Moralul trupelor depindea adesea de aprovizionarea neintrerupta cu tigari pe linia frontului. Fumatul oferea o alinare pe care hrana pur si simplu nu o putea aduce. in perioadele de saracie si somaj in masa ne-am putea astepta ca fumatul sa se reduca, din ratiuni economice. Asa ar fi logic daca ne-am comporta intr-o maniera pragmatica, asa cum ar vrea unii sa credem, dar natura umana este mult prea capricioasa pentru a functiona intr-un mod atat de simplu.In climatul social actual, fumatul tutunului este unul dintre cele mai reprezentative acte de discriminare (si acest fapt in sine sugereaza ca obiceiul avea parte de o renastere de scurta durata, intrucat nu exista nicio modalitate mai buna de a determina oamenii - in special tinerii - sa faca un lucru decat mustrandu-i chiar si pentru gandul la acel lucru), iar opinia comunitatii medicale a inclinat balanta ferm (si probabil definitiv) inapoi spre polul negativ. Tutunul este acum privit drept una dintre cele mai virulente te otravitoare, depasindu-si rudele (cum ar fi maselarita si matraguna, ierburile vechilor vrajitoare) prin popularitate si omniprezenta. Replica liberala ferma la miscarea impotri fumatului, si anume ca alegerea de a fuma sau nu o substanta atat de periculoasa, dar legala este o problema personala a fiecarui cetatean, s-a prabusit odata cu descoperirea fenomenului fumatului pasiv, care face ca acest obicei sa intre in conflict cu drepturile celorlalti cetateni.
Bastinasii americani au limitat prin traditie fumatul tutunului, practicandu-l doar in cadrul ceremoniilor sacre, in semn de recunoastere a proprietatilor sale ce trezesc respect si teama. Societatea noastra laica, neputand sa recurga la astfel de mijloace, a incercat sa limiteze fumatul prin repudiere medicala, mesaj ce pare sa fie inteles incetul cu incetul. Chiar si asa, geniul tutunului nu da semne ca disparea peste noapte intr-un nor de fum. De numele tutunului sunt legate mai multe morti decat de cele ale tuturor narcoticelor ilegale adunate laolalta, asadar nu poate exista nicio indoiala ca este cel mai periculos drog din lume.

Surse: Anon 1641, Beaumont 1602, Brooks 1953, Dixon 1933, Ens 1921, Feinhandler, Fleming si Monahon 1979, Gardiner 1610, Gerard 1597, Heiser 1969, Heizer 1940, Hill 1761, James I, Rege al Angliei 1604, Janiger si Dobkin de Rios 1976, Knight 1975, Laufer 1924a, Laufer 1924b, Mehra 1979, Monardes 1577, Norton si Norton 1938, Penn 1901, Radford si Radford 1980, Rich 1606, Salmon 1710, Turner si Taylor 1972, Wilbert 1987, Wilbert 1991, Wilbert 1993.