Mierea este o sursa bogata de calorii si o excelenta sursa de substante nutritive, opinie de necontestat si sustinuta de realitatea biologica a organismului uman, deoarece ea contine hidratj de carbon de cea mai buna calitate biologica si o bogata varietate de tamine si substante minerale solubile in apa. Totusi ea nu constituie, prin consum exclusiv, un regim perfect si complet, deoarece este lipsita de grasime, proteine si taminele soubile in grasimi.In scrierile budiste ale Indiei si in farmacopeele premoderne ale Japoniei se gasesc recomandari de a se consuma miere cristalizata la care se adauga susan. In Japonia si China, unde hrana de baza o constituie orezul se recomanda consumarea mierii cu susan, deoarece se pot castiga simultan factorii de crestere a pielii si mucoaselor si substantele nutritive pentru ficat.
Pentru continentul relativ uscat al Europei, in care oamenii consuma carne si faina, se recomanda o combinatie de miere cu lapte. In Orient mierea este utilizata din timpuri vechi intr-o mare masura atat ca aliment nutritional, cat si in scopuri medicale si farmacologice, mai ales in medicina budista a Indiei, in farmacologia si medicina chineza. In Japonia utilizarea mierii a fost adoptata dupa perioada Nara (jumatatea sec. 8). In prezent mierea este inclusa in farmacopeea japoneza (Watanabe si colab., 30/501).
Studiile moderne de farmacologie asupra mierii au fost incepute in Japonia prin cele clinice asupra nutritiei sugarilor (Taketa Wamiba) in jurul anilor '40. S-a dovedit clinic ca anemia si diareea provocata de laptele de vaca si intarzierea in dezvoltare, care sunt frecvent observate la copii alimentati cu biberonul in Japonia, pot fi contracarate adaugand miere la laptele de vaca si de capra.
S-a probat, din punct de vedere clinic, ca dizenteria observata la copii alimentati cu biberon poate fi repede ndecata daca se adauga miere (elul 26).
S-a constatat (Watanabe 30/502) ca factorul L. Vifians al mierii amelioreaza flora intestinala si are efecte edente in apararea bacteriologica in procesul patologic al diareei si dizenteriei.
Mierea este denumita "minunea galbena", ea contribuind la sanatatea umana.

Interesante si demne de retinut sunt aplicatiile medicale si farmacologice ale mierii in medicina orientala. In farmacopeea chineza si japoneza mierea este recomandata de a fi utilizata nu numai prin administrare interna, dar si externa.
Domeniile de aplicare preconizate de medicina japoneza si chineza sunt numeroase si cuprind: maladiile contagioase, respiratorii, circulatorii, digestive, parazitozele intestinale, maladiile psihosomatice, ORL, dermatologice, obstetricale sj ginecologice, stomatologice, oftalmologice, de nutritie, pediatrice, tulburari sanguine, stimularea meolismelor, cat si mentinerea stadiului de sanatate.
O farmacopee veche chineza "Shin-No-Hanzo-Kyo" afirma ca mierea estejin medicament superior, cu proprietati medicinale de "dulce si uniformitate", care dezintoxica si elimina un mare numar de boli, este compatibila cu orice alt medicament si este citata, in acea lucrare, drept un medicament pentru reintinerire si longetate.

Medicina orientala clasifica toate alimentele si medicamentele naturale in cinci grupe de "gusturi": acru, amar, dulce, salciu si sarat.
Alimentele dulci, dupa aceste concepte, sunt situate in mijlocul constelatiei realizata de cele cinci gusturi.
Acelea amar si acru sunt situate la stanga limbii (ca zone de receptare) si sunt considerate ca reci (Yin) in natura; acelea salcii si sarate sunt situate la dreapta limbii, sunt umede (Yang) in natura.
Conform criteriilor acestei clasificari, amarul si acrul explica tulburarile circulatorii ale organismului uman. Gusturile salciu si sarat se atribuie starilor de raceala si tulburarilor hidromeolice (Yin in natura) cand exista modificari ale jumatatii dorsale si ventrale, dreapta si stanga, superioara si inferioara a corpului, in sangele si apa din organism (Yang si Yin).

Medicina occidentala totusi nu defineste clar medicina propriu-zisa, farmacologia si dieta pentru a corija aceste interpretari. Asa cum se stie in "Shin-No-Honzo-Kyo" mierea este cotata ca un medicament superior, din categoria dulcelui si a uniformitatii.
Aceasta apreciere a fost pastrata pentru ca mierea apartine unui grup de alimente si de medicamente care nu produc in general iesiri din normal, daca se consuma regulat (rational in raport cu starea biologica a fiecarui organism, sustinem noi) mierea actionand ca un aliment pentru sanatate, pentru reintinerire si longetate, fara pericole.
Este interesanta conceptia clasica chino-japoneza pritor la raporturile intre organele organismului, care defineste si reconfirma o pozitie actuala in biomedicina - pe care o sustinem si o promovam si noi - si anume conceptia sistemica sub care trebuie considerat organismul uman.
Astfel in traditia orientala (Watanabe si colab.) elementele corpului sunt: splina, stomacul, plamanii si intestinul, rinichii si vezica urinara, vezica biliara si ficatul, inima si intestinul subtire si alte organe vecine, toate acestea formand o familie. Pentru stomac, plamanii sunt copii, iar rinichii sunt copii mici; inima este un parinte si ficatul si vezica biliara sunt bunicii.
Dulcele stimuleaza functiunile splinei si stomacului, ajuta inima si favorizeaza ficatul. Dulcele genereaza functiunile plamanilor, pielii si parului. Aceste concepte structureaza "teoria ajutorului" si face parte din conceptele medicinii traditionale chineze. Aceasta ar insemna ca mierea nu se adreseaza numai stomacului, parului, gurii sau buzelor, dar, de asemenea si altor parti ale corpului.
Dulcele are un efect de relaxare a tensiunii si durerii la nivel nervos si muscular.
In medicina orientala se considera ca nu exista un aliment sau un medicament panaceu universal, fiecare aliment sau un medicament avand slabiciuni sau defecte. Asa cum rezulta din principiul conflictului, daca cineva mananca foarte dulce, va avea dificultati la urinare, aparand hidropizia. Medicina orientala recomanda ca dulcele sa fie asociat cu saratul in prepararea hranei pentru ca altfel dulcele ar avea un efect nefavorabil asupra dintilor si oaselor. Una din farmacopei sustine ca singura miereaar ndeca dintii bolna si ar consolida oasele.
Daca eficienta medicamentoasa a mierii in contextul medicinii orientale se aplica dupa criteriul celor cinci gusturi naturale si organelor corespunzatoare, se poate spune ca mierea ajuta organe precum ficatul, inima, splina, stomacul, plamanii, rinichii, oase si maduva. Aceasta inseamna ca acest produs al albinei este si un medicament excelent, care trebuie folosit ca un mijloc de pastrare a sanatatii in fiecare casa._
Spectrul eficientei farmacologice a mierii, avand in vedere datele actuale prind componenta sa, dupa aceste criterii ale medicinii traditionale orientale, respectiv a acelor 5 elemente naturale, presupune urmatoarele: zaharurile si enzimele sunt atributele splinei (probabil pancreasul actual) si stomacului, grupa taminelor B atribute ale rinichilor, pielii si plamanilor. Substantele minerale ar "apartine" rinichilor, osului si maduvei, acizii organici si tamina C ficatului si vezicii biliare; tamina K, acidul folie si acetilcolina sistemului circulator si inimii (elul 27).

Compusii mierii in g% (Watanabe si colab. -Japonia)

Gustul Compusii Cantitatea, g

Dulce Glucoza 35,0

Fructoza 36,0

Zaharoza 2,6

Oligozaharide 1.4

Apa 20,7

Proteine (enzime) 0,3

Amar Vitamina K 25,0

Acid folie 0,3

Acetilcolina 1350,0

Acru Acizi organici

Vitamina C 240,0

Salciu Vitamina Bl 5,5

Vitamina B2 20,0 .

Acid nicotinic 100,0

Acid pantotenic 100,0

Biotina 6,6

Sarat Substante minerale Fe, Ca, Na, Cu, Mn, P etc. 0,09


Faptul ca dintii si osul den friabile cand se consuma multa cantitate de dulce rezida in faptul ca zaharul nu contine nici Ca, nici tamine si, pe deasupra, aceste elemente sunt consumate in organism pentru digestia zaharului. Totusi nu se poate pretinde ca mierea ar ndeca dintii bolna si oasele poroase, deoarece nu contine calciu si tamine si in timpul digestiei mierii nu se consuma nici tamine, nici calciu, ele fiind prezente decat ca microelemente.
Faptul ca mierea este eficace contra diareei si dizenteriei nu a putut totusi fi probata experimental. in intestinul uman mierea este o substanta nutritiva pentru lactobacillus fidus, acidifica interiorul intestinului cu acidul lactic normalizand flora intestinala si modifica mediul in care traiesc bacteriile dizenteriei eradicandu-l in cateva zile, adica eficacitatea sa se bazeaza pe procesele fiziologice ale organismului.
Spectrul nosologic al afectiunilor influentate de miere, dupa criteriul celor cinci cerinte naturale (gusturi) din medicina orientala este prezentat in elul 28.

Eficienta medicala a mierii, dupa recomandari Chino-Japoneze
Gustul Organul Eficienta medicala a mierii
Dulce Piele si par Arsuri, plagi extinse, incizii, hemoroizi, tumori, lepra
Splina Debilitatea splinei

Stomac Indigestii

Gura Buze Eruptii, stomatite, laringite, catar, tumori ale gurii, tumori ale buzelor.
Amar Inima Tulburari cardiace, colaps, palpitatii, angina, afectiuni acute
Vase Scorbut, anemie, cresterea volemiei, afectiuni sanguine
Intestin subtire Externari de vase, paraziti intestinali, indigestii
Limba
Acru Ficat Tulburari hepatice, dezintoxicari, rahitisme, afectiuni infantile
Muschi
Bila
Ochi Keratite

Salciu Piele Par innegrirea parului carunt

Plamani Pneumonie, tuse, astm, TBC incipient, spasm pulmonar
Intestin subtire Constipatie, dizenterie, febra tifoida, diaree, melene
Nas

Sarat Os Maduva Dinti bolna Diabet

Rinichi ca urinara
Ureche


- influenta sa benefica asupra asimilarii calciului la copii si rolul favorizant asupra retentiei magneziului, actiuni atestate de faptul ca multi copii hraniti cu.miere se dezvolta mult mai bine decat cei hraniti cu zahar obisnuit;
- existenta unor proprietati favorabile unor numeroase functiuni ale organismului: laxativa, sedativa, antitoxica, antiseptica, antianemica, febrifuga, emolienta.In acest fel.apiterapia moderna poseda date certe in printa potentialului farmacologic al mierii, care pot fi schematizate astfel (Donadieu):
- pentru omul sanatos mierea este luata in scopul obtinerii unui bun randament fizic, in special la sporti, carora, prin dubla sa actiune dinamogenica si stimulanta a inimii, le creste anduranta, le favorizeaza recuperarea, le faciliteaza eforturile repetate si prelungite prevenind epuizarea;
- asigura o rezistenta crescuta la oboseala fizica si intelectuala in perioadele de actitate foarte intensa episodic,
- consolideaza organismul in lupta sa contra stresului;

- usureaza asimilarea si digestia unor alimente;

- reduce, intr-o anumita masura, insuficientele eventuale in acizi aminati, saruri minerale, oligoelemente si tamine etc.
La omul bolnav, ca urmare a etiologiei si gratatii bolii in cauza, mierea poate fi luata singura sau in asociere cu alte medicamente indispensabile in_urma-toarele domenii de sindroame:
- generale: astenie si stadii de oboseala de toate gradele, mai ales cele care cuprind sfera fizica si psihica; astenia din perioada de convalescenta sau boala; surmenajul si epuizarea fizica si psihica; senescenta; astenia nevrotica sau neurastenia; patologia cardiaca cu alterarea ritmului, respectiv toate hipertonine; ca adjuvant terapeutic prin heterozidele cardiotbnice dupa interventiile grave;
- respirator [afectiunile ORL (faringite, laringite, rinite, sinuzite, coriza spasmodica); afectiuni bronsice in general; alte afectiuni de diverse origini];
- urinar, ori de cate ori este necesar de a favoriza diureza (mierea de iarba neagra in special);
- neuro-psihic (nevroze, stadii depresive minore reactionale cu un stadiu fizic precar si neurastenie, insomnie, unele cefalei neurogene);
- dermatologic [plagi infectate, ulcere, arsuri (prin aplicatii locale), pruritanal (aplicatii locale) si prurit al unor dermatoze (pe cale injecila, intravenos)];
- meolic [stadii de slabire si de nutritie fara etiologie precisa, unele stadii diabetice putin grave par a fi ameliorate cu unele sortimente de miere bogate in levuloza (care nu se edentiaza practic niciodata in urina diabeticilor); Americanii utilizeaza in general, pentru aceasta miere de lalele, dozele trebuind a fi mici la inceput, pentru a creste progresiv, dar totdeauna sub supravegherea medicului].
Prin efectele sale meolice si prin continutul sau specific in glucide, mierea a constituit pentru terapeutii maladiei diabetice un subiect de interes major, acest sindrom meolic fiind acum cu o raspandire aproape ingrijoratoare prin frecventa sa ascendenta.
Intrebarile de interes cuprind urmatoarele aspecte: daca mierea poate fi consumata de un diabetic, daca este indicata sau contraindicata, daca unele sortimente prezinta oarecare valoare terapeutica specifici ete. Utilizarea in sens benefic a mierii, ca un excelent produs natural cu multiple calitati nutritive si energetice, cu unele proprietati terapeutice, cu implicari in numeroase tulburari patologice subacute sau cronice, nu poate "acoperi" sau "sustine" conditia de "panaceu universal" biologic.
"Ca aliment natural, cert cel mai vechi al umanitatii, cu o mare toleranta la omul sanatos prezinta totusi contraindicatii in unele stari patologice definite si cunoscute, printre care si diabetul. intelegerea corecta a acestuia necesita o incursiune asupra diabetului (mai ales la acei denumit zaharat sau de tip 1, deoarece acum suni definite si alte entitati patogenice din ac,est mare grup nosologic) raportata la continutul substantelor ce compun acest complex produs apicol.
Dupa Donadieu (1980) diabetul zaharat este o maladie cronica meolica in care meolismul glucidic este implicat in primul rand si exprimat prin hipergli-cemie (cresterea concentratiei de glucoza in sange) si asociata cu glucozurie (aparitia glucozei in urina) care antreneaza numeroase alte asocieri patologice degenerative (mai ales vasculare), infectioase, cu tulburari nervoase si adesea cu coma acidozica.
Sunt incriminate cauze multiple sistemice care caracterizeaza acest "sindrom", precum leziuni pancreatice, hipofizare sau suprarenale adesea nedecelate anatomic, care determina diferite grade de disfunctionalitate morfo-functionala (caracteristica de altfel intregii functionari corelativ-complexe a sistemului integral al organismului uman - C. Neacsu, 1973).
Se stie ca glucoza, la diabetici, penetreaza deficitar in celulele organismului (mai ales in cele musculare) de unde si hiperglicemia, dintre factorii etiologici clasici acceptati fiind si cei ereditari, pe langa cei care definesc conditia de stress, specifica fiecarui organism, cuprinsi in ceea ce definim acum "fiabilitatea biologica" a fiecaruia (Neacsu, 1986). Semnele clinice caracteristice cuprind triada: polidipsia (setea excesiva si permanenta), poliuria (urinarea abundenta) si polifagia (foamea exagerata), desi scaderea in greutate este edenta. Tratamentul acestui sindrom include regimul alimentar (fara alimente care favorizeaza cresterea concentratiei zaharului in organism), o medicatie hipoglicemianta precum insulina, care este afectata specific in sindrom si folosirea de hipoglicemiante de sinteza (active si pe cale bucala).
Mierea contine schematic (Donadieu, 1980): apa = 18-20%; glucide = 75-80%; protide = 0,4%; lipide = 0,1%; oligominerale = 0,1%; enzime, tamine, substante diverse. Glucidele din miere sunt reprezentate prin glucoza (dextroza) si fructoza (levuloza), procentajul variind dupa originile mierii respective (in medie 30%) glucoza si 40% fructoza). Se stie de asemenea ca puterea de indulcire a acestor doua zaharuri este diferita, cea a frutozei fiind de doua ori mai mare decat a glucozei.
Donadieu (1980) face o expunere realista a posibilitatii utilizarii mierii-in special a celei bogata in fructoza - in cazul diabetului zaharat. Astfel este amintit faptul ca absorbtia digestiva a fructozei este de doua ori mai lenta decat a glucozei, ceea ce ar constitui un element favorabil in utilizarea sa in diabet, dar utilizarea sa ulterioara de catre organism (meolismul propriu) va fi de doua ori mai rapida, anuland primul avantaj. Fructoza este convertita in mare parte in glucoza la trecerea sa prin peretele intestinal (30% la subiectii normali, putand ajunge la 80% la diabeticii in diferite stadii ale bolii); apoi fructoza este utilizata preferential in sinteza trigliceridelor, ceea ce poate agrava geneza ateroamelor in vasele mici sau mai mari in organism (fiind cunoscuta afectarea vasculara in diabet) si, in sfarsit, fructoza aduce un aport de 4 calorii per gram, fapt deloc neglijabil in conditiile prezentei obezitatii in diabet.In consecinta, tinand seama de aceste fapte cunoscute asupra fructozei, se impune concluzia practica ca mierea nu poate constitui un aliment recomandabil in diabet si ca nu poate fi integrata in ratia alimentara a diabetului. Este de asemenea de retinut (dupa Donadieu) ca fructoza nu reprezinta niciodata un component in tratamentul diabetului zaharat si ca administrarea prelungita a acestui glucid nu realizeaza influente favorabile in evolutia unor complicatii ale maladiei (leziunile retiniene sau vasculare in general).
Campul de indicatii ale mierii in scop terapeutic curativ sau preventiv, semnalat in literatura domeniului apiterapiei actuale, contureaza realizarea unor concluzii practice prind eficienta acestui produs principal al stupului:
1) La nivelul apicultorilor, asigurarea medicilor si terapeutilor cu un produs de calitate superioara, atat pe ul productiei, cat si pe cel al conservarii, prin sublinierea ca tinand seama de numeroasele necunoscute in conditiile utilizarii recipientelor de plastic se recomanda conditionarea mierii in materialele traditionale precuiirsticla, lutul ars, fierul emailat sau cartonul parafinat;
2) Tinand seama de diferentele naturale care exista intre sortimentele de miere dupa originea lor botanica, orientarea este putin mai mult spre productia de miere monoflora. In apiterapie trebuie semnalat pericolul de impurificare a mierii cu substante toxice in urma folosirii pesticidelor in agricultura, care pot patrunde in flora melifera. In aceasta din urma dene toxica pentru albine, neafectand direct omul. Pesticidele pot deveni toxice pentru om la prezenta lor in proportii marite in produsele agricole. Trebuie de asemenea semnalate efectele toxinelor generate de maladiile stupului, care pot ajunge in final in organismul uman.
La nivelul cercetarilor si experimentarilor pentru consolidarea apiterapiei -ca o zona metodologica de mare eficienta - se impune efectuarea de cercetari analitice aprofundate folosindu-se din plin metodele si tehnologia de investigare moderna alaturi sau in cadrul organizatoric ce include aplicarea in terapeutica in conditiile considerarii interferentelor bio-fiziologice ale organismului ca un sistem integral.
De asemenea cercetarea trebuie sa duca codificarea corelativ complexa a efectelor directe asupra unui subsistem, simultan cu cotarea efectelor fata de celelalte subsisteme din organism intr-o modalitate sau limbaj informational. La nivelul medicilor se impune consolidarea experientei indiduale sau de grup a celor care apreciaza realitatea efectelor farmacologice ale produselor stupului in general si a mierii in special. Trebuie, de asemenea, preocupare in obiectizarea efectelor benefice in cadrul apiterapiei moderne, ce trebuie sa-si consolideze postura de metodologie ferma in cadrul medicinei naturiste contemporane.