Genul Hippophae cuprinde o singura specie - rhamnoides, care face parte din familia Eleagnaceae; specia cuprinde subspeciile: Eur-rhamnoides (L.), cu inultc rietati, Salicifolia (Don), Thibetana (Schlecht), Carpatica (Topa, 1960).
Denumirea stiintifica a genului deri de la cuvintele din limba greaca hippos - cal siphao - eu omor. Denumirea se refera la utilizarea data fructelor in trecut pentru eliminarea viermilor intestinali la cal. Dupa alti autori, ar insemna cal stralucitor". Catina alba mai este cunoscuta si sub numele de catina alba de rau, catina ghimpoasa, catina de rau, catina albastra, dracila, catina rosie, gard viu.
Catina alba prezinta interes in numeroase domenii, asa cum rezulta din cele prezentate in lucrarea de fata. Este apreciata si pentru coloritul frumos al frunzisului, dar mai ales pentru cel al fructelor, care acopera din abundenta ramurile, din toamna pana in primara. Poate fi cultita ca exemplare izolate, in grupuri sau in garduri vii.

Particularitati morfologice si biologice
Catina alba este un arbust rufos si puternic ghimpos, de talie mare, de obicei de 1,5-4 m, uneori putand ajunge la 8 m inaltime; diametrul tulpinii este de maximum 15 cm. in conditii aspre de clima poate deveni un arbust tarator.
Tulpina are scoarta bruna inchisa, cu un ritidom brazdat, fibros la arbustii batrani. Coroana foarte ramificata parc deasa, insa nu umbreste suficient solul.
Sistemul radicular este trasant superficial, intinzandu-se chiar pana la 20 m. Capacitatea foarte marc de drajonare ii permite sa acopere cu rapiditate terenuri intinse, dovedindu-se o foarte buna ta fixatoare a terenurilor degradate, erodate. De asemenea, marcoteaza, butaseste si lastareste relativ usor.
Ramurile sunt spinoase, cu peri solzosi, argintii-cenusii, prezentand ramificatii laterale puternic spinoase. Mugurii sunt foliacei, mici, sferici, cu doi solzi acoperiti cu peri; cei floriferi sunt mai mari si cu numerosi solzi, brunii-aramii sau bronzati.
Frunzele sunt cazatoare, alterne, liniare pana la liniar-lanceolate, de 2-6 cm lungime, cu o singura nervura, acute, cu margini intregi, glabre pe fata superioara, iar pe fata inferioara, solzos-paroase, cu peri argintii-cenusii sau aramii-roscati, luciosi.
Florile, unisexuat dioice, axilare, mici, albe-verzui, dispuse in raceme si ascunse printre frunze, apar inaintea frunzelor; florile masculine au doua sepale si patru stamine si sunt dispuse in inflorescente globuloase, cele florile femele sunt tubuloase, scurt pedicelate, dispuse in raceme spici forme; stilul este filiform, stigmatul cilindric, orul superior.
Fructul este o baca falsa, ovoida, de 0,7-0,8 cm lungime, carnos, galben-portocaliu, monosperm; samburele este ovoid, tare, neted, lucios, brun, de 4-6 mm, acoperit cu o spermoderma groasa si foarte cori ace. Semintele se coc incepand din octombrie. Randamentul in seminte din fructe este de cea 6%.
Catina infloreste in martie-aprilie. Fructifica anual, insa abundent incepand de la rsta de 4-5 ani, numai la doi ani o data (fructifica pe ramurele de doi ani, mai ales catre rful acestora).
Fructul se coace incepand de la sfarsitul lunii august sau in septembrie, ramanand iarna pe ramuri.
Arc insusirea de a asimila azotul din atmosfera, prin intermediul nodozitatilor ce se formeaza pe radacina principala o data cu aparitia primelor radicele si care continua sa se formeze ici si colo pe radacinile laterale. Nodozitatile sunt usor vizibile, uneori si cu ochiul liber. Comportarea lor simbiotica nu este, definitiv, precizata: dupa unii autori ar fi vorba de o simbioza de bacterii ca si la leguminoase, iar dupa alti autori, ar fi o ciuperca inferioara specifica, din genul Actinomycetae.
Planta creste destul de repede inca din tinerete.In privinta lemnului, din studiile intreprinse la noi in tara, rezulta ca are un duramen care se distinge bine de alburn; acesta din urma este foarte ingust si format din 4-6 inele anuale, de culoare galbuie, galbui-verzuie, pana la portocaliu-albicioasa. Duramenul este brun pana la brun-ciocolatiu, puternic rgat datorita diferentei de culoare dintre lemnul timpuriu si cel tarziu. Inelele anuale sunt foarte distincte, cu contur ondulat, neregulat. Razele medulare foarte fine sunt abia distincte cu lupa. Are textura fina, lucioasa pe sectiune radiala si mata pe cea tangentiala; pe aceasta din urma, el prezinta desene deosebite.
Ca proprietati fizice, se constata ca lemnul de catina face parte din categoria lemnelor potrivit de grele (0,56-0,65 g/cm3). Valorile coeficientului de contragere fiind destul de reduse, lemnul joaca" putin la riatiile de umiditate. De asemenea, lemnul are o deformatie redusa la schimbarile de umiditate, datorita lorii mici a raportului dintre coeficientul de contragere tangential si cel radial.
Ca proprietati mecanice, se constata ca elasticitatea este destul de redusa, fiind insa superioara lemnului de tei si anin. Rezistentele la compresiunea paralela cu fibrele, la incovoierea statica, la forfecarea longitudinala si la duritate sunt apropiate de ale lemnelor rezistente si dure ca frasinul, nucul si fagul. Lemnul de catina se incadreaza in categoria lemnelor potrivit de tari. Se lucreaza mai usor decat fagul. Rezista la uzura si se slefuieste bine.
Atat lemnul, cat si coaja se dovedesc a fi un combustibil superior, respectiv: albumul, 5000 kcal/kg; duramenul, 5400 kcal/kg; duramenul alterat, 4800 kcal/kg; coaja, 5720 kcal/kg (fata de cea 4062 kcal/kg la carpin, 4187 kcal/kg la fag si cea 4390 kcal/kg la stejar). Din analize a mai rezultat ca lemnul de catina, in atie cu cel de fag, a dat urmatoarele rezultate (calculate la greutatea lemnului absolut uscat):

celuloza, 48,01% fata de 67,09%; lignina, 28,87% fata de 22,46%; pentozane, 25,95% fata de 24,80%; extract de alcool-benzen (1:1), 1,99%; cenusa, 0,16% fata de 0,40%. In privinta continutului de cenusa se mai constata ca duramenul de stejar are tot 0,16% (albumul, 0,42%), cel de pin, 0,15%, iar cel de lance, 0,12%.

Aria naturala de raspandire
Catina alba este o specie euroasiatica, and o arie naturala de raspandire dintre cele mai ste pe globul pamantesc. Ea se intinde peste toata Europa si Asia, de la Oceanul Atlantic pana la Oceanul Pacific. Latitudinal urca pana la paralela 6756" (in Norvegia) si coboara pana la paralela 2327" (in Asia), atingand in felul acesta Oceanul Indian intre Golful Persic si India, iar in Europa - litoralul Marii Mediterane. Prin urmare, se intinde pe 180 longitudine si pe 440 latitudine. Altitudinal, urca pana la 2000 m in Europa, 4500 m in platoul Tibetului si 5000 m in Muntii Himalaya.
Subspecia Eur-rhamnoides este cea mai raspandita atat in Asia, unde isi are centrul principal de raspandire, cat si in Europa.
Subspecia Thibetana se intinde in Tibet la foarte mari altitudini (2000-4500 m), fiind adaptata climatului uscat si de marc altitudine al acestui imens platou, unde creste scunda, tufoasa, cu multe parti uscate datorita frigului si uscaciunii.
Subspecia Salicifolia este adaptata climatului cald si umed de pe versantii sudici ai Himalayei.
Koppen explica aceasta intinsa arie de raspandire prin prezenta ci pe tarmurile marilor tertiare, de unde ca a fost ridicata apoi pe muntii cei mai inalti ai Europei si Asiei, cu prilejul miscarilor scoartei terestre, care au dat nastere lanturilor alpine de munti: Himalaya, Caucaz, Carpati si Alpi.
Optimum de adaptare ecologica si centrul de greutate al distributiei acestei specii este in Asia Centrala. Acolo se gaseste in mod precumpanitor in regiunea marilor sisteme muntoase si prelungirile lor; numai intr-o mica masura se intinde si pe coastele marilor lacuri interioare.
Fata de imensa ei raspandire din Asia, partea din Europa a arealului constituie o minuscula prelungire. Ea se gaseste aici intr-o situatie inversa, ocupand in special litoralul marilor (pe nisipuri umede sau uscate), iar in zonele continentale, numai de-a lungul raurilor si lacurilor.
Legatura ei cu Asia se face prin doua fasii: una pe litoralul marilor din nordul Europei (Marea Manecii, Marea Nordului, Marea Baltica) si a doua pe cel din sud (Marea Neagra si Marea Mediterana).In Romania, raspandirea ci se rastoarna din nou, fiind mult mai raspandita in regiunea dealurilor Munteniei si Moldovei si mai redusa pe litoralul Marii Negre.
La noi in tara, arealul catinei albe este separat in doua parti distincte, mult departate intre ele.
Prima parte - cea mai importanta si mai intinsa - se afla in Subcarpatii Munteniei si Moldovei, desfasurandu-se de la Olt pana in lea Bistritei. in partea de vest, arealul este oarecum discontinuu, prezentandu-se sub forma a patru mici insule departate intre ele: Caineni pe Olt, Oesti si Golesti pe Arges, Campulung pe Raul Targului. Din Valea Dambovitci, insa, arealul devine continuu, specia afiandu-sc in masa si ocupand astfel intinderi tot mai mari, pe masura ce se inainteaza spre est, in Muntenia, si apoi spre nord, in Moldo. Hotarul de nord al acestui areal il constituie Valea Bistritei, iar pe ea punctul extrem este comuna Ceahlau. Hotarul de est este si el foarte bine precizat, pe lea raului Siret.In bazinul raului Buzau, catina gaseste cea mai larga raspandire. in cuprinsul regiunii deluroase amintite, puternic cutata si apoi rasita de eroziune si alunecari, catina se intalneste atat de-a lungul albiilor raurilor, cat si pe versanti, pe care urca pana la mari inaltimi. Se remarca preferinta ei pentru terenurile rasite, bine garnisite si insorite.
Din regiunea de dealuri, catina edeaza atat spre nord, in munti, cat si spre sud, in campie. in cazurile ultime mentionate catina se mentine, insa, la nivelul albiilor raurilor, fara sa urce pe versanti. in felul acesta, partile de nord (in Muntenia), vest (Moldo) si sud (in Muntenia) ale arealului sunt mult fierastruite.In partea de sud a arealului din Muntenia catina patrunde adanc in campie (Urziceni pe Ialomita, padurile Corbeni si Boboc pe Buzau); in Moldo se gaseste de-a lungul tuturor raurilor, coborand si pe Siret.In afara de albiile raurilor, pe versantii dealurilor catina urca pana la 1000 m la Secarie si 940 m la Talea (Valea Prahovei), 1000 m in golul Tega din bazinul raului Basca, 950-l000 m pe Valea Sibiciului, 900 m pe Valea Catinisului (toate trei in bazinul Buzaului).
Prin cultura, ea a fost urcata pana la 1200-l300 m in bazinele torentilor Valea lui Bogdan si Conciu, afluenti ai Prahovei, ceea ce este de mare importanta pentru actiunea de consolidare a terenurilor degradate.
Cea de a doua parte a arealului catinei albe in tara noastra, care este mult mai putin intinsa, se gaseste in Delta Dunarii. Prin cultura, ea a fost extinsa si pe restul litoralului.In ultimii 20 ani se obser realizarea unor culturi in zonele amintite, dar, spre tristetea noastra, am constatat o defrisare exagerata in multe zone de munte, deal si campie.

Factori ecologici

Clima. Din examinarea ariei sale generale de raspandire si a altitudinilor la care poate urca (5000 m), se deduce ca aceasta specie vegeteaza in climate dintre cele mai riate, cu deosebire continentale, suportand atat temperaturile cele mai joase de iarna, cat si caldurile cele mai ridicate si uscate de ra. Adaptarea ei la uscaciune este dovedita de existenta ghimpilor puternici, constitutia frunzelor si indumenul sau argintiu semos.
Catina este iubitoare de lumina, neputand vegeta decat in locuri deschise, luminoase si calduroase; ca atare, nu poate suporta acoperisul sub nici o forma.

Solul. Marea extindere a arealului catinei albe in longitudine, latitudine si altitudine dovedeste, ca si in cazul climei, ca din punct de vedere edafic, ea dispune de o foarte mare amplitudine, deci plasticitate, intr-ader, catina se instaleaza si se dezvolta pe forme de teren foarte riate: albii, prundisuri si maluri de torenti si rauri, morene glaciare, coaste de dealuri si de munti (chiar abrupturi), grohotisuri si platouri, dune si maluri de mari, cat si pe o rietate mare de roci calcare diverse, gipsuri, marne (negre, cenusii si rosii) foarte plastice in contact cu apa, crude, salifere sau fara saruri solubile, argile, nisipuri (continentale sau marine) chiar dintre cele mai sarace etc. De asemenea, vegeteaza si in terenuri uscate la suprafata sau in profunzime, precum si in terenuri care tin apa un timp. Totul dovedeste ca specia este extrem de rustica si total indiferenta fata de natura terenului, putandu-se instala si dezvolta viguros in toate situatiile. Aceasta face din catina alba specia de baza pentru tarea in terenuri cu conditii edafice limita (argilozitate mare, saruri solubile, lipsa de humus, compactitate, uscaciune etc), pe care alte specii nu se pot instala.
Atat plasarea in lungul apelor pe nisipuri, prundisuri, grohotisuri, cat si inradacinarea sa trasanta arata ca ea se simte si se dezvolta bine in soluri bine aerisite, negazonate, foarte mobile, dispunand de un oarecare grad de umiditate.
Trebuie adaugat ca ea cauta efectele unei insolatii directe si puternice, disparand acolo unde solul nu este suficient de insorit. Nu suporta sub nici o forma acoperisul altor specii.
Prin insusirea pe care o arc de a drajona la distante foarte mari, catina alba poate sa cucereasca intinse teritorii pe care le consolideaza (nisipuri, prundisuri, grohotisuri, coaste surpatoare), aparand astfel ca una dintre cele mai colonizatoare specii.In acelasi timp, ea contribuie la formarea solului si la ingrasarea lui cu resturile sale (mortificarea radacinilor de legatura intre drajoni, azotul fixat din atmosfera prin radacini, resturile frunzelor si crengilor), in felul acesta, imbunatatind insusirile solului, ea favorizeaza instalarea la adapostul acoperisului sau rar a speciilor mai pretentioase atat din punct de vedere al solului, cat si al luminii.
Actiunea de ingrasare a solului poate fi marita considerabil, daca i se da foc la interl de 34 ani, toamna tarziu sau la sfarsitul iernii, de preferinta la un moment cand solul este bine saturat de apa, ca sa se evite distrugerea radacinilor. Acestea, lipsite de tulpini, pastreaza proprietatea de a drajona si a repopula terenul cu tulpini tinere, foarte viguroase.In tara noastra, desi teritoriul pe care se gaseste este extrem de restrans in atie cu restul arealului, catina alba se dovedeste in egala masura drept specia cu cea mai mare amplitudine ecologica, insta-landu-se in asociatii stranse, compacte, numite catinisuri si vegetand viguros in cele mai riate conditii (grele sau bune) de teren. Astfel, intalnim catina alba in asociatii naturale, in terenuri degradate:
- in formatiile de flis (Straturile de Sinaia), constituite din gresii negre dure sau calcare cenusii cu intercalatii de calcit, pe resturi de sol, soluri crude, schelete sau roca, pamanturi argiloase superficiale, pe marne (Valea Prahovei la Posada si Valea Larga);
- pe sedimente marnoase din Barremian (de la Comarnic - Valea Prahovei), sau pe marnele rosii si verzi ale Senonianului (Belia si Breaza) atat pe soluri tinere, resturi de soluri, cat si pe roca putin dezagregata;

- pe soluri erodate si argilo-marnoase salifere;

- pe marne cu gresii calcaroase (Breaza - Valea Prahovei);
- pe nisipurile albe ale Gresiei de Kliwa (Patarlage - Valea Buzaului);
- pe soluri crude nisipoase, argiloase, argilo-marnoase (Valea Buzaului);
- pe structuri crude descoperite prin eroziune, pe depozite colu-viale (grohotisuri etc), pe resturi de soluri sau soluri crude in formatii de mame salifere, marne salifere cu gresii, gresii cu marne, filoane de gips (saliferul si Meotianul din Slanic-Buzau, Vrancca s.a.);
- pe argile rosii, umede pana la uscate si pe loessuri crude si compacte (Coasta Siretului);
- pe prundisurile nisipoase sau pietroase, alcaline, ale tuturor raurilor care strabat zona ei de raspandire;
- pe nisipurile fluvio-marine ale grindurilor din Delta Dunarii (C. A. Rosetti) si de pe malul Marii Negre (Cardon, Sf. Gheorghe si Periteasca-Lcaho) s. a.