Fabricarea si conditionarea unor materiale in vederea ambalarii unui produs sau preparat agro-industrial, in cazul de fata, alimentar,
avand o structura rigida (sticla, metal, plastic etc.) sau supla (hartie, carton, foi de aluminiu etc), in scopul de a pre2enta si a atrage atentia consumatorilor, ca si necesitatea de protejare fata de orice deformare pe timpul transportului si al vanzarii, de a le conserva si izola de orice agresitate (frig, umezeala, aer, microbi), iata unele aspecte si calitati ale unui ambalaj necesar corect.
Istoria si evolutia ambalajului a fost legata de cea a materialelor, dar si de cea a societatii, a consumatorilor, a comportamentului lor fata de ele, ca si de exigenta unei perfecte igiene legate de sanatatea publica.

Multa vreme posibilitatea de reciclare a acestor ambalaje a contat in aprecierea unei decizii in alegerea acestor materiale.
Ambalajul din sticla ce este reciclabil a prezentat o alegere majora, avand o securitate perfecta prind lipsa de pericol fata de influenta materialului propriu asupra compozitiei alimentului ambalat, dar avand unele inconveniente, ca manipularea lor greoaie sau faptul ca radiatiile ultraolete pot trece usor si diminua, astfel, controlul in tamine (in special, cele sensibile la efectul de oxidare-reducere).
Aceste aspecte au fost remediate prin crearea de sticla mai usoara sau din material cu o culoare mai inchisa contra efectului ultraoletelor.In ultimul timp, materialul preferabil de ambalat tinde sa dena cel de plastic, acesta fiind mai usor de manipulat, iar in ceea ce priveste securitatea ambalajelor si ea a fost mult imbunatatita.
Materialelor din polinil, polistiren, metacrilen, din care, in mare parte se confectioneaza ambalajul multor preparate din alimentatie (bauturi, lapte, iaurturi, sucuri, ape minerale) li s-a incriminat usurinta de trecerea in continutul alimentar a unor monomere din structura acestor materiale, unele din ele dovedite experimental a fi cancerigene (ex.: clorura de nii, stirenul

acesta metaboli^andusor intr-o forma de epoxid).
Dar, "imputarea" nu s-a facut numai acestora, ci si eventualelor impuritati ale unor substante care au sert la fabricarea lor si care mai pot exista, inca, in compozitia lor.
In plus, aceasta supozitie tine si de tipul de aliment ce va fi ambalat, de timpul de expunere, de stocare, de suprafata de contact si chiar de temperatura.

La severitatea cu care trebuie supravegheata fabricarea acestor materiale plastice se adauga si alte procedee, in care se folosesc unii aditi ai materialelor plastifiante.
Un plus de suspiciune intr-o posibila marire a unui eventual potential de risc cancerigen, cum sunt unii derivati de fenil-policlorurati, apropiati structurii DDT-ului, trec, astfel, printre poluantii actuali redutabili alaturi de unii derivati Italici pentru aceeasi calitate plastifianta si care, impreuna cu clorura de polinil, intregesc materialul de fabricare si folosire a acestui tip de ambalaj.
Amandoua aceste structuri de adjuvanti la ambalajul plastic au fost dovedite experimental, cu potential cancerigen.
Si totusi, folosirea acestor materiale plastice (unele asa cum sunt, iar altele cu toleranta) trebuie facuta sub un control sever prind migrarea acelor particule din structura lor chimica in continutul ambalat, la un nivel socotit fara pericol pentru sanatatea consumatorilor (restrictii FAO/OMS, FDA).
In afara de materialele plastice sunt folosite de multa vreme ca ambalaj a alimentelor si cele din metal, mai ales in ceea ce priveste conservele, metalul utilizat (fierul alb, cu un perete de fonta subtire) este acoperit in interior de un strat fin de crom sau aluminiu.

Acestea pot influenta, ca toxicitate, continutul ambalat ?

In plus, inchiderea de alta data a cutiilor de conserve, prin plum-buire (risc toxic), a fost inlocuita printr-o metoda electro-calorica.
Aceasta folosire a alumniului a dezvoltat si ambalaje deschise, in care alimentele se pot reincalzi.
Folosirea acestor metale ca ambalaj, excluzand contaminarea cu plumb sau nichel, se pare ca nu pune nici o problema legata de cancer (in cunostintele de pana azi).
Dintre ambalajele folosite, cele care nu ar pune probleme de contaminanti toxici sunt si cele din hartie, carton, mai ales la vanzarea cu amanuntul.
Bineinteles, nu este vorba de hartia obisnuita (care are un miros caracteristic), ci de cele speciale, impregnate, unele facute a fi impermeabile (la apa, grasime etc), ba chiar tratate anufungic
Cat priveste ambalajul din carton el poate fi dublat cu o pelicula fina de parafina, ceara sau aluminiu.
Nici parafina, nici ceara nu au fost dovedite a fi cancerigene in starea lor pura.
Aici, mentionam si ambalajele care au ca materie prima acetatul de celuloza, unele din ele plastifiate spre a fi impermeabile, cu ajutorul gliccrolului, dand nastere la cunoscutul celofan, atat de utilizat.
T-a el adaugam si foile de aluminiu, atat de intrebuintate in gospodariile noastre, care nu au nici un inconvenient legat de cancer, dar au, in plus, o perfecta protectie contra radiatiilor ultraolete.
elul urmator, nr.2, reprezinta relatia dintre anumite localizari in cancer si factori noci din mediul inconjurator ce le-ar putea determina.