Legatura potentiala a oligoelementelor cu riscul in aparitia cancerului sau contrar, impiedicarea initierii sau a desfasurarii procesului de cancerogeneza a fost, in general, dovedita sau suspectata, la unele din ele experimental, ori la altele prin putinele date epidemiologice, care au atras atentia asupra deficitului sau excesului unora, legat de diferite stari patologice.
De fapt, starile de deficit sau de exces in unele oligoelemente implicate indirect in procesul de cancerogeneza stau ascunse in patogeneza de prim a unor entitati preneoplazice sau neoplazice.
Referindu-ne numai la cateva exemple: hemosiderozele si patogeneza alterarii procesului de stocare a fierului, gusa endemica si deficitul in iod, modificari distrofice osoase

in unele regiuni ale lumii - cu exces de fluor in sol, cancerul glandei mamare, mult mai frecvent acolo unde solul este sarac in seleniu etc), ne dam seama cat de mare este importanta acestor oligoelemetne in activitatea corecta meolo-fiziologic a organismului.

Din grupa acestor microcomponente ale nutritiei, necesitatea prezentei fierului in organism, ca valoare biologica, este evidenta.
Desi este considerat oligoelement, cantitatea lui totala in organism este destul de mare.
(Oligoelementele fiind reprezentate prin cantitati foarte mici.).
Acest oligoelement-metal participa si joaca un rol esential intr-un ansamblu special de calitati substantiale de baza al vietii (ciclul respirator si oxigenarea, sistemele de oxidoreducere, enzime din faza I de meolizare).

Dar, un alt aspect, insa contrar, creat de prezenta lui in activitatea enzimelor sistemului de oxidare este si participarea la producerea, intr-un teritoriu restrans (celular), intr-un anumit moment dat, a radicalilor liberi (agenti cancerigeni), care, teoretic, pot fi, in parte, neutralizati.
Aproximativ 2/3 din totalul fierului din organism este functional, participand in structura si activitatea hemoglobinei, a mioglobinei, a diferitelor enzime etc, iar restul fiind stocat in sistemul reticulo-endotelial (SRE) sub forma de feritina sau hemosiderina (ficat, splina, maduva osoasa).
Aceasta depozitare, in anumite stari patologice, uneori ereditare, poate duce la adevarate boli, hemochromatoze, stari care pot conduce, uneori, la incitarea si instalarea posibila a unei localizari canceroase (hepatomul malign primitiv).
Uneori, aceste stocari in sistemul SRE sunt secundare (hemosiderose), carenta scazandu-lc, iar saturatia crescandu-le.
Fierul este mai usor absorbit de alimente sub forma lui de fier heminic (carne), decat cel neheminic (vegetale).
Absorbtia lui intestinala este legata si de nevoia organismului din acel moment.
In intestin, in acelasi timp cu alimentele sunt si substante care ii impiedica absorbtia prin chelarea sa (acid fitic, ceai etc.) sau i-o cresc (vitamina C).
Legatura deficitului sau excesului in fier al organismului cu marirea potentialului de risc in cancer sau diminuarea lui, pare a fi posibila prin influenta pe care o poate juca deficitul de oxigenare a unor tesuturi, in stari de anemie (anemii feriprive sau genetice).
Un exemplu este disfagia sideropenica, numita sindromul Kelly Patterson (sau Plummer-Vinson),in relatie cu o anemie prin carenta de fier, care este progresiva si se traduce printr-o keratinizare a epiteliului pavimentos si atrofia masei musculare, dand o disfagie greu de suportat, frecventa mai ales la femei si care a fost dovedita a sta la baza unui cancer esofagian.
In aceasta displazie, administrarea fierului are o aepune si terapeutica si preventiva (populatia cu risc).
Acesta este un simdrom destul de frecvent in Africa (Sudan), dar si in unele zone ale Europei, explicatia fiind, deseori, datorata acestei anemii, dar si altor cauze (au fost incriminate consumul ridicat de alcool sau de alti contaminanti).

Deseori, aceste esofagite trec printr-o displazie a mucoasei esofagiene, care este substratul unui posibil proces de cancerogeneza.
Dar, cel mai important rol benefic pentru organism, legat de prezenta fierului in cantitatile sale fiziologice normale este activitatea de oxigenare ale celulelor corpului, la care participa prin rolul de captare a oxigenului in cadrul structurii hemoglobinei.
In afara de meolismul intrinsec celular si de sistemele noastre meolice si de aparare imunologica, acest rol de oxigenare, de care el beneficiaza, creeaza obstacolul ce se opune alterarii unor structuri membranare si intracelulare de catre agentii agresori de tot felul, inclusiv cei cancerigeni.
Amintim, aici, diferenta sistemelor celulare aerobe si anaerobe, acestea din urma predominante in meolismul malign.
O serie de sisteme enzimatice, cantonate la nivelul membranei reticulo-endoplasmice a mitochondriei, ca si a nucleului sau nuclcolului, apartin celor care functioneaza in faza I-a a procesului de meolism celular, prin reactiile de oxidare pe care le determina monooxigenazele asupra unor xenobiotice (substante straine de compozitia si structura celulelor organismului, dintre care si cancerigenii).
Dintre acestea sunt citocromii P 450, care sunt hemoproteine si, deci, care au (grupul lor de izoenzime) in structura elementul fier, ce fixeaza oxigenul si devine extrem de acti putand oxida legaturi putin reactive si, astfel, poate modifica molecule (care, daca nu sunt meolizate, ar putea jena, prin prezenta lor, activitatea celulara), ce trebuie sa le pregateasca pentru a fi mai usor atacate enzimatic de fazele urmatoare de detoxificare si eliminare (faza a Ii-a meolica).
Iata o alta dovada a functiei oligoelementului fier, care ar putea interveni, printre altele, in limitarea efectului (aspect de preventie) unor agenti agresori cu un posibil potential de risc in cancer.In plus, carenta in fier diminueaza fagocito2a sau capacitatea limfocitelor de a secreta limfokine, mijloace de aparare folosite de organism si impotriva cancerului.
Suplimentarea alimentatiei cu preparate ce contin fier este necesara, in acest caz.
Aceasta trebuie bine motivata, caci excesul intempestiv de fier in organism (mai ales cel parenteral), poate activa, prin enzimele care il folosesc, o hiperactivitate a sistemelor de oxidare ce pot sustine unele mijloace esentiale de promotie sau chiar de initiere a cancerului, cum este formarea de radicali liberi, dintre care " faimosul" hidroxil (OH ), micul cancerigen ("le petit cancerigen").

Suspectarea iodului de o posibila implicare a lui intr-un risc de cancer este mult restransa si nu poate fi decat indirecta, intrucat acest metaloid oligoelement este folosit, dupa cum se stie, de catre glanda tiroida pentru fabricarea hormonilor ei.
Activitatea gladei tiroide are numeroase influente asupra organismului, exercitand un rol de ansamblu asupra glandelor endocrine, privind cresterea globala fizica si cea mentala a individului.
Influentand, de asemenea, releul neuro-endocrin, hormonii tiroidieni participa la functionalitatea raspunsului neuro-muscular, circulator si de ritm cardiac, ca si la unele efecte patogene meolice nutritionale, la hipertensiunea arteriala, la obezitate.
Deficienta cantitativa a iodului in organism poate fi printre unele cauze care dezvolta, pe raza unor anumite regiuni ale lumii, entitatea cunoscuta sub numele de "gusa endemica", ce este o marire de volum a tiroidei (o distiroidie care are drept suport morfologic micro sau macrocule coloidale sau predominanta tesutului mezenchimatos, un raspuns al tesutului tiroidian la stimulul exagerat al hormonului trireotrop hipofizar - TGH).
Dar, marirea tiroidei poate avea drept cauza nu numai deficitul in iod, ci si una genetica, prin lipsa unei enzime (peroxidaza sau dehalogenaza), necesare sintezei hormonale.
Uneori, la adolescenti, cauza este o perturbare neurohormonala (hipofizara, gonadica etc).
Exista unele vegetale ce contin unele substante, care in anumite circumstante (cu deficit de iod in solul zonei locuite) pot produce un efect antitiroidian si care consumate regulat in cantitati predominante in unele regiuni cu obiceiuri alimentare traditionale, pot duce, in acest sens, la un marirea unui risc de cancer tiroidian.
Gusa, fiind o distiroidie, poate ascunde morfologic unele modificari cum sunt si unele metaplazii de tip epidermoid, de unde se pot dezvolta unele tipuri de carcinoame tiroidiene.
Relatia intre patul patogen al unei hipo sau hipertiroidii si efectul indirect legat de procesul de cancerogeneza al unor localizari in cancer, poate fi suspectata.
In regiunile sau tarile unde exista aceasta deficienta de iod, in sol si deci, in alimentatie, autoritatea publica sanitara corecteaza aceasta prin adaugarea lui la sarea, zisa, de "bucatarie" (clorura de sodiu iodata).
In ultimul timp, au fost facute o serie de studii privind rolul alimentatiei in aparitia sau preventia cancerului de tiroida.

Diferiti factori, in special micronutrimentele, au fost incriminati a avea un rol protector sau, invers, cauzal, fata de diferitele tipuri histologice de cancer tiroidian.
Astfel, s-a relevat [6] ca intre cantitatea de beta-caroten consumat si frecventa cancerului tiroidian (tipul papilar si folicular) este un raport invers, in schimb, parand paradoxal, retinolul - vitamina A, ar putea avea o influenta pozitiva in dezvoltarea lui.
De asemenea, vitamina C si E ar putea avea un grad de protectie in aceasta localizare de cancer.
Nici un alt micronutriment analizat nu a putut fi constatat a avea un efect protector.
In orice caz, o alimentatie bogata in legume si fructe conduce la scaderea acestui risc legat de aparitia cancerului tiroidian.
Un alt oligoelement care, indirect, este suspectat a fi legat de o posibila diminuare a riscului in cancer este cuprul.
Prezenta cuprului in diferite preparate medicale, ce-l fac recomandabil in tratamentul unor boli infectioase, reumatismale sau meolice (ex.: scaderea colesterolului, implicarea lui in importante activitati enzimatice), arata necesitatea prezentei lui in rezolvarea unor stari patologice ale organismului.
El are si un minim efect bactericid.
Unele aspecte legate de rolul cuprului in procesul inflamator sau de reducere a activitatii unor agenti nocivi, pot fi incadrate in implicatia lui indirecta in diminuarea riscului potentialului de aparitie a unui proces de cancerogeneza.
Astfel, importanta prezentei cuprului in procesele patologice ale tesutului conjuctiv (respecti reumatism, inflamatii) este demonstrat prin marirea prezentei ceruloplasminei, in aceste focare ce reprezinta dovada raspunsului actului fiziologic de aparare a organismului.
Cuprul participa la constitutia a numeroase enzime (superoxid dismu-taza, citocrom oxidaza mitocondriala, monoamine oxidaze, tirozinaza), ce sunt angrenati in anihilarea efectului radicalilor liberi (agenti cancerigeni), la meolismul energetic al sintezei unor constituanti ai tesutului conjuncti la participarea melanogenezei sau, prin ascorbat oxidaza, la activarea vitamninei C.
De asemenea, subliniem prezenta catalazelor, care au, in grupul prostetic, cupru, enzima ce protejeaza celulele de agentii reactivi.
Totodata, ceruloplasmina participa, indirect, la atenuarea stresului, prin eliminarea unor catecholamine circulante legate de acest fenomen (adrenalina, serotonina).

Sunt observatii in care cuprul a fost gasit cantitativ mai crescut, in sange, la bolnavii de cancer si care scade dupa tratamentul antitumoral.
Un alt oligoelement, metalul zinc, are astazi mai multe clarificari in legatura cu implicarea lui in riscul de aparitie a cancerului, deci de preventie a lui.
Intensificarea studiilor de cercetare, fundamentale si clinice randomizate, dovedesc importanta pe care o are si o poate avea acest oligoelement, mai ales in imunologie, in participarea lui la mijloacele de aparare ale organismului, calitate ce ii confera interesul legat de preventia in cancer si a procesului de cancerogeneza (ex.: carenta lui scade numarul limfocitelor circulante).
De asemenea, s-au multiplicat si datele farmacologice, privind absorbtia si distributia lui in organism sau elucidarea mecanismului lui de actiune, situatii ce sunt impotriva folosirii lui in mod empiric, ca pana acum.
Caci, administrarea lui fara o conduita terapeutica precisa stiintific, poate duce la rezultate contrare, mai ales in tratamentul de lunga durata.
Acest aspect este de retinut si pentru alte inca trei cunoscute oligoelemcnte, deja clasate (fierul, iodul, cuprul), care intra in domeniul medicamentelor.
In unele localizari de cancer (cancerul esofagului), se observa o asociere cu carenta in zinc al solului respectivei regiuni.
In schimb, un nivel crescut de zinc seric se observa la unele persoane cu risc marit de cancer al sanului si colonului.
Se cunoaste ca enzima ce este legata de sinteza ADN-polimeraza contine zinc (proliferarea tumorilor are nevoie mai mare de aceasta enzima; unele tumori induse experimental contin mai mult zinc decat tesutul normal vecin).
Daca mentionam numai una din calitatile importante ale unui anumit oligoelement ca seleniu, aceea de a intercepta si a anihila efectele unor cancerigeni de tipul radicalilor liberi (molecule reactive), prin enzimelc pe care le catalizeaza, cum este, in special, glutationperoxidaza (GSHpx), ne putem da seama de necesitatea prezentei lor in organism

Un exemplu de necesitate a activitatii acestuia poate fi cea de la nivelul membranelor fiziologice, peri si intracelulare, chiar si nucleare, sensibile la efectul acestor radicali nocivi (O2, H2O2, OH - ), unde se gasesc structuri fosfolipidice, in care sunt prezenti si acizi grasi cu duble legaturi, ce pot fi usor modificati prin peroxidare, la epoxizi reactivi.

Radicalii liberi, hidroperoxizii, ca si peroxizii lipidici (cu rol important in cancerogeneza), apar abundent in celulele unde exista un meolism ridicat al oxigenului (viata aeroba), in mitochondriile acestor celule (muschiul cardiac, cel scheletic, ficat si, in special, in eritrocite), unde trebuie sa fie prezenta frecventa si activitatea enzimelor legata de anihilarea lor (catalaza, superoxid-dizmutaza, glutathion-peroxidaza etc).
Aceste enzime, in special prin prezenta selelniului legata de activitatea glutathion-peroxidazei cu rol oxido-reductor, intervin si impotriva altor produsi peroxizi organici (lipidici, sterolici, prostaglandine), a caror prezenta produce tulburari grave celulelor si unor sisteme biologice celulare.
Asa se explica cardiopatiile pe fond de deficit de seleniu la populatiile din regiunile cu slaba prezenta a acestui element in solul lor (maladia lui Keshan).
Se stie ca deficitul de seleniu este legat si de efectul agregarii trombo-citelor (fenomen patronat de rolul enzimei - GSHpx) in meolismul acidului arachidonic (acid gras polinesaturat).
De asemenea, seleniul participa la sinteza imunoglobinei si a modularii raspunsului imunologie.In privinta efectului seleniului legat de aparitia sau contracararea si anihilarea procesului de cancerizare (cancerogeneza si populatia celulara maligna), analiza datelor actuale nu este, inca, atat de clarificata pentru o terapie, la om, ferma si fara rezerve.
Totusi, el este folosit, in aceste sens, in mod curent.In sangele bolnavilor de cancer, seleniul este prezent intr-o cantitate mai scazuta, decat in cel al oamenilor sanatosi.
Nu s-a clarificat daca acest fenomen este consecinta sau cauza acestei localizari de cancer (ex.: cancerul colo-rectat).
Unele rezultate (studiu de grup - "group-study" - 106 pacienti), arata o supravietuire mai mare a bolnavilor cu un nivel mai ridicat de seleniu in serul sanguin (> 70 mcg/1), decat cei care au un nivel mai mic (< 70
mcg/1) (Psathakis D. and al/. Dic. Colon Rectum - martie 1998).In tumorile voluminoase, cantitatea de seleniu este mult mai ridicata, decat in serul purtatorilor.
Datele epidemiologice arata ca in regiunile unde solul este bogat in seleniu, frecventa cancerului mamar si al colonului este mai scazuta, dar acest aspect nu poate exclude interferenta altor factori.
De asemenea, s-a constatat ca mortalitatea in cancer este invers proportionala cu bogatia in seleniu a solului.

Datele experimentale dovedesc ca seleniu administrat in doze mari poate fi cancerigen, iar in doze mici poate fi protector contra efectului a numerosi cancerigeni chimici folositi, el scazand numarul de tumori aparute la animalele astfel tratate, fata de animalele martore, netratate.
O corelare evidenta si constanta este relatia de protectie in cancerul plamanului, in cel gastro-intestinal etc.
Aceste aspecte, in eventualitatea aplicarii unei terapii cu saruri de seleniu (sub supravegherea medicului), cu scop de preventie in cancer (diferitele displazii ale unor localizari sau stari de remisiune post-terapie, ori unde exista o suspiciune de recidive etc), duc la necesitatea ca decizia de tratament trebuie bine consolidata prin teste de laborator care clarifica complet statusul biologic individual respectiv pentru o aplicabilitate fiabila

Nu trebuie uitate grupele de risc!
De altfel, acest aspect de responsabilitate se pune, intotdeauna, in fata folosirii intregului arsenal medicamentos si paramedicamentos in terapia bolilor, ca si in maladia canceroasa.
Desigur, cunoastem saruri de metale care sunt agenti antineoplazici reduili (compusi ce contin platina), dar ele fac parte dintr-o alta categorie de terapii conventionale.
Raman, insa, o serie de alte oligoelemente (metale -metaloizi), care ne fac sa ne punem astfel de intrebari, unele cautand sa-sifaca "traseul" unui rol poziti in special preventi in aparitia cancerului.
Totul este posibil.