1. Adapostirea pulpei intr-un spatiu cu peretii rigizi prezinta unele avantaje, dar si dezavantaje:
a) Desi pe o arcada dentara in timpul actului masticator se exercita o presiune medie de 15-40 kg, aceasta nu ajunge la nivelul pulpei deoarece este exercitata, in cea mai mare parte, pe suprafata ocluzala a dintelui care are o grosime de 4-8 mm si duritate de 5-8 in scara MOHS. O parte importanta a presiunilor este preluata de sistemul structural amelodentinar si transformata in linii de forta paralele cu pulpa si cu directia spre sistemele de amortizare desmodontale, iar restul fortelor sunt transmise dintilor vecini prin punctele de contact.
Captarea si conducerea presiunilor prin structura smaltului se percep si de catre
receptorii intradentinari la limita smalt-dentina, urmare a microdefor-marilor si revenirilor prismelor de smalt dispuse ondulat. Stimulii astfel receptati se transmit mai departe la nivelul pulpei, ca stimuli functionali care pot determina producerea de dentina secundara functionala.
b) Peretii duri, care acopera pulpa, 3unt impermeabili la agentii patogeni atunci cand sunt integri.In anumite conditii, legate de uzura smaltului sau de diverse dezechilibre functionale si morofologice interne pulpare si dentinare, peretii den pene-trabili favorizand actiunea unor noxe externe.
c) Peretii duri, rigizi, permit prelucrarea lor prin slefuire in vederea aplicarii unor lucrari protetice, fara ca pulpa dentara sa sufere, daca slefuirile sunt realizate in conditii corecte de tehnica.
d) Inextensibilitatea peretilor face ca orice crestere a presiunii intrapul-pare, peste valoarea sa normala de 10 mmHg, sa nu poata fi compensata printr-o crestere a volumului pulpei, care este in inflamatie de aproape 1/5 din volumul sau normal. Presiunea intratisulara pulpara astfel crescuta se exercita pe toate structurile pulpare, provocand, prin autoagresare,
tulburari Functionale ce vor amplifica gradul de inflamatie.
e) Peretii duri impiedica verificarea, prin mijloace directe de investigare a starii pulpare, pentru a preciza diagnosticul fazei de imbolnare, iar accesibilitatea la pulpa, in scop terapeutic, se obtine numai prin trepanarea peretilor.
2. Foramenul apical este calea principala de comunicare a pulpei cu exteriorul desi cercetarile cu atomi marcati de Ca, Pb, Mg au dovedit posibilitatea ca, in anumite conditii biologice, sa se realizeze schimburi intre mediul bucal si pulpa dentara prin intermediul canaliculelor dentare si substanta organica interprismatica. Totusi foramenul apical, prin care patrunde in pulpa pachetul vascular nervos, ramane calea principala.
Datorita faptului ca dimensiunea inelului fibros, care formeaza foramenul apical, este foarte mica, vasodilatatia arteriala, in inflamatia pulpara, duce la o compresiune a venulelor pulpare care strabat apexul, urmata de staza /enoasa cu reducerea eliminarii produselor toxice rezultate din degradarile ■meolice locale.Intr-o faza mai a aransaja^ijnfjamatjei, cu edem intratisular.
tensiunea intraceJuJaj-a si interfibrilara creste, marindu-se compresiunea asupra vaselor arteriale. in aceste conditii sufera si circulatia de jiport urmata de hipoxje,
insuficienta substantelor nutritive, realizandu-se treptat ischemia pulpara.
Modificari vasculare, la acest nivel, pot aparea si functional urmare a ingustarii foramenului prin depunere de dentina secundara si cement radi-sular si strangulare partiala a vaselor sanguine cu modificare treptata a structurilor pulpare, prin atrofie si degenerescenta.
3. Sistemul arterial pulpar este de tip terminal si nu exista un sistem de circulatie sanguina secundara care sa preia asupra lui, in cazul obliterarii arteriale, irigatia pulpara.
a) O serie de cercetari modeme demonstreaza posibilitatea unei circulatii de tip colateral prin numeroase anastomoze intre vasele pulpare si cele pa-rodontale, mai ales in regiunea apicala si la bifurcatie, dar aceasta nu schim-Da in mod fundamental situatia fiziologiei circulatiei pulpare, care ramane dependenta de sistemul circulator endodontal.
Acest sistem de circulatie colaterala, care permite patrunderea in pulpa a cea 8% din fluxul sanguin pulpar, reprezinta insa un avantaj major in arocesele de ndecare a leziunilor apicale dupa extirparea terapeutica a pulpei.
b) Nu peste tot in stroma pulpara vasele arteriolare se termina cu vase capilare. Pe alocuri exista o comunicare directa intre arteriola si venula oco-lindu-se patul capilar.
Dezavantajul existentei acestei variante vasculare consta in faptul ca in zona respectiva schimburile dintre tesut si vas sunt sarace.
Avantajul este insa apreciabil in cursul inflamatiilor, deoarece prin shunt-ul arteriola-venula se eta patul capilar si se permite o circulatie mai rapida etandu-se astfel staza sanguina, iar tensiunea intratisulara, deja marcata, este partial compensata.
c) Multe ramuri rezultate din arteriola principala nu isi continua traseul ascendent, spre periferia pulpei si se reintorc spre zona centrala a acesteia, in cursul inflamatiei ele constituie o cale utila de readucere a unei parti din sange in zonele centrale ale pulpei, realizandu-se o descongestionare a zonelor aflate in suferinta.
d) Jocul dinamic al vasoreglarii se realizeaza pe segmentele arteriolare. Reglarea vaselor de tip venos este pasiva si succede pe cea a arteriolei precedente. Peretii venosi lipsiti de
fibre musculare sunt vulnerabili, fata de orice crestere de presiune intratisulara cu compresie venoasa. impiedicarea circulatiei venoase produce o crestere a presiunii intracapilare, cu vasodiia-tatie la capilarele care preced venulele. Schimbarile de volum din capilare atrag dupa sine si schimbari ale volumului arteriolei precapilare, urmata de staza.
4. Sistemul nervos bine reprezentat in pulpa explica sensibilitatea complexa a pulpei.
Prin foramenul apical patrund in pulpa dentara fibre mielinice senzitive apartinand ramurilor trigeminale terminale si fibre amielinice vegetative apartinand ramurilor simpatice. Fibrele amielinice se termina in peretele vaselor de tip arteriolar si controleaza functional calibrul vascular regland fluxul sanguin. Fibrele mielinice parcurg un traiect linear ascendent spre pulpa coronara si se ramifica din ce in ce mai mult spre periferie, in zona subodontoblastica, alcatuind un plex RASCHOV. Din acest plex se desprind fibre amielinice, care insotesc, in canallculele dentinare, prelungirile protoplasmatice ale odontoblastilor -
fibrele Tomes - pana la limita amelodentinara.
Inervatia complexa a pulpei explica sensibilitatea pulpara directa, prin receptorii pulpari, precum si sensibilitatea dentinopulpara, prin receptorii sen-siti din canaliculele dentinare - fibrele nervoase sensitive si fibrele Tomes.
Durerea dentinara este explicata prin teoria hidrodinamica sau hemodi-namica (Brannstrom) care atribuie un rol osmotic lichidului dintre fibrele Tomes si peretele canalicular in perceptia si transmiterea sensibilitatii. Diferiti stimuli produc miscari ale fluidului din canaliculele dentinare urmate de diferente de presiune exercitate asupra terminatiilor nervoase libere, declansand un impuls dureros. Unii stimuli, pe langa actiunea lor hidrodinamica, actioneaza si direct asupra fibrelor nervoase dentinare, demonstrandu-se astfel doua posibilitati de excitatie dureroasa in dentina si anume:
o excitatie directa asupra fibrelor nervoase din canalicul, prin intermediul odontoblastilor;
- o excitatie indirecta care stimuleaza fibrele nervoase canaliculare prin modificarea mediului care le inconjoara.
Bogata inervatie a pulpei face ca, in general, timpul care trece de la impactul agentului cu tesutul pulpar, pana la aparitia durerii, sa fie extrem de scurt, de ordinul zecimilor, sau chiar sutimilor de secunda. Transmiterea sti-mulilor primiti de receptorii pulpari se face operativ si fara discernamant selectiv. Orice excitatie este condusa la valoarea ei reala si analizata calitativ in centrii subcorticali talamici, fiind exprimata sub forma durerii.
Pragul de perceptie al durerii are si un caracter indidual in raport cu tipul de
sistem nervos, fiind mai coborat sau mai ridicat. De asemenea reactia durerii contine o componenta subiectiva ce poate deveni, in anumite conditii, la randul ei, un factor patogen.In prima faza
durerea atrage atentia asupra suferintei pulpare, declansand mecanisme complexe de aparare, iar in a doua faza, prin componenta ei afectiva, determina modificari vegetative.
Mai recent se recunoaste posibilitatea receptionarii impulsurilor nervoase si de catre terminatiile nervoase vegetative si a conducerii lor catre nevrax.
Se pare ca, indiferent de calitatea lor, stimulii de intensitate redusa actioneaza pe fibrele vegetative, in timp ce stimulii puternici actioneaza pe fibrele trigeminale.
Se diferentiaza chiar durerea de tip vegetativ cu un caracter surd, continuu, suporil, imprecis, de cea transmisa de neri cranieni cu un caracter paroxistic, intermitent si bine localizat.
