boala ticurilor (sin. NEUROZA TICURILOR). Ticul poate fi considerat, dupa Kammerer, drept un gest scurt, ca o strafulgerare, repetat, fara sa aiba vreo utilitate. Mairchais il caracterizeaza oa fiind o miscare parazita, -spasmodica, brusca, stereotipa, oare poate fi blocata prin vointa pentru un timp limitat. Kreindler si Voiculescu (1972) definesc ticul drept o forma a diskineziei, tradusa printr-o miscare involuntara, irezistibila, recurenta si brusca. Ticul este o adevarata caricatura a unui gest care si-a pierdut semnificatia (Feindel si Meige). Etio-patogenie. Neuroza ticurilor, in care simptomul-cheie il formeaza aceasta forma particulara de diskinezie, debuteaza in cele mai multe cazuri in copilarie. Dupa unele sondaje statistice, s-ar putea aprecia ca 23% dintre copin care se prezinta la consultatiile de neuropsihiatrie ar prezenta ticuri. Cele mai multe ticuri apar in prima decada a vietii; mai rar ele se pot insa instala si la pubertate sau chiar in perioada climaxului. Ticurile sint mai frecnte la baieti decit la fete. In etiopatogenia neu-rozei ticurilor se incrimineaza o anumita predispozitie, "o vulnerabilitate genetica", ceea ce ar explica prezenta acestei neu-roze in familii cu antecedente psihice. Pe de alta parte, structura personalitatii in dezvoltare a copilului este puternic influentata de starile conflictuale existente in familie si de excesele educati (parinti prea seri, mama cu o iubire sufocanta, diferente si predilectii sau favoritism pentru unul din copii etc). Copin la care apar ticuri sint mai sensibili, hiper-emotivi sau cu o labilitate psihoafectiva mai mare. Localizarea ticurilor la un anumit grup muscular este de multe ori in legatura cr. prezenta anterioara a unei afectiuni (conjunctivita, blefarita) sau cu o jena stimentara (haine strimte), elemente care ar favoriza manifestarea lor. Unii autori considera ca ticurile se bazeaza pe existenta unor microleziuni ale nucleilor extrapiramidali; aceasta opinie este insa privita cu rezerva de alti autori. S-a mai constatat ca ticurile pot apare dupa o boala infectioasa, dupa mialgii si chiar dupa o stare de oboseala indelungata, fara insa a se putea preciza o corelatie mai evidenta cu aceste suferinte care-l preced. Simptomatologie. Boala ticurilor debuteaza insidios, astfel ca perioada de instalare ramine aproape intotdeauna imposibil de decelat. Fiecare bolnav prezinta un grup restrins de ticuri principale, caracteristice pentru el, si un alt grup mai larg de ticuri suplimentare, de acompaniament, ticuri care se dezlantuie in momente nefavorabile sau tensionale. in decursul desfasurarii lor, ticurile migreaza cu usurinta de la un grup muscular la altul si se pot complica cu gesturi si ritualuri similare neurozelor obsesivo-fobice. Ticurile sint in mare masura dependente de starea emotionala care le amplifica si le mareste frecnta, denind extrem de suparatoare si jenante pentru bolnav. Voluntar ele pot fi retinute cu destul efort insa numai pentru o perioada scurta de timp, ulterior desfasurindu-se in adevarate cascade de descarcare. Daca persoana este angajata intr-o activitate psihomotorie sustinuta, cum ar fi scrisul, dansul sau sportul, ticurile pot diminua sau chiar dispare pe intervalul respectiv. O alta particularitate importanta a ticurilor o constituie totala lor disparitie in decursul somnului. Ticurile au un anumit grad de "contagio-zitate", demonstrabil mai ales la copii la care mimetismul este mai accentuat: colegul de banca, prietenul, preluind unele ticuri. Bolnavul de ticuri traieste dureros aceasta manifestare, se jeneaza si de multe ori refuza o serie de situatii placute, cum ar fi petrecerile, excursiile, de teama ironiilor sau a privirilor compatimitoare ale celor din jur. Autoeducatia si solutiile pe care le cauta si le aplica singur il dezamagesc prin ineficienta lor. Formele de manifestare pe oare le imbraca ticurile sint multiple. Regiunile cele mai predilect atinse sint capul, gitul si membrele superioare. Dintre ticurile cele mai cunoscute fac parte urmatoarele: clipitul, miscarea sprincenelor, dilatarea narilor, tusea, raclarea glotei, miscarea buzelor, ridicarea umerilor, gratajul pielii, miscarea bratelor, a miinilor etc. O forma grava a acestei neuroze este reprezentata de boala ticurilor lui Gilles de la Tourette, in care amploarea lor de manifestare este foarte mare. Ticurile, cu vadita tendinta de generalizare, se asociaza cu coprolalie, ecomimie si ecopraxie. in aceasta boala ticurile se dezvolta compulsiv; evolutia se caracterizeaza prin-tro degradare psihica progresiva, boala terminindu-se ou dementa. Diagnosticul diferential. Manifestari similare ticurilor, denumite "ticuri organice", se pot intalni in unele afectiuni extrapiramidale, in encefalita epidemica, in coree acuta. Contextul simptomatologie general insa permite o precizare diagnostica. in afara neurozei ticurilor, mai pot apare ca o manifestare secundara, accesorie, in logoneuroza, in neuroza obsesivo-fobica, in oligofrenie, psihopatie si schizofreni e. Tratament. Desi se cunosc cazuri de vindecare spontana,

pentru formele usoare aparate in perioada pubertatii,

majoritatea necesita un tratament indelungat psihoterapeutic de relaxare si reeducare functionala, asociat cu psihotrope, dintre care, mai ales butirofenonele (haloperidol) dau cele moi bune rezultate. Heige a recomandat asa-zisele "tehnici psihoariotoirii" care constau din relaxare musculara, asociata cu gimnastica in fata oglinzii etc., in derea reeducarii.