Pe calea unor indelungate tatonari, facute si prin propria experienta, fiinta umana a acumulat o seama de mijloace terapeutice, consolidand - in decursul mileniilor o medicina naturista. Aceasta medicina a fost confirmata de experienta si de proba aspra a timpului. Astfel s-a ajuns la selectarea unor te ca agenti terapeutici, a mierii si a altor produse ale stupului, a efectelor benefice ale soarelui, a apei, a izvoarelor naturale, a namolurilor, a argilei.
Apiterapia isi are originea odata cu descoperirea colaborarii om-albina-natura, formandu-se acel triunghi magic ce cuprinde multe calitati benefice pentru sanatatea omului. De fapt apiterapia, prin utilizarea produselor stupului a contribuit inca din preistorie la completarea si ameliorarea hranei si la combaterea unor suferinte ale omului.
Primele comunitati mai dense de oameni se considera a fi aparut pe Valea Indusului cam prin jurul anului 3000 i.Hr. in scrierile care relateaza despre aceste inceputuri (vechea sectiune din India, Rig-Veda intre anii 3000-2000 i.Hr.) sunt incluse date despre miere si albine. De altfel intr-o alta lucrarea indiana (Atharvara- Veda) exista un text in care se spune ca in cadrul ritualului la nasterea unui baiat, este evocata mierea ca hrana si ca oferta de ata lunga din partea zeilor.
Asadar rtutile longeve ale mierii, ca exponent principal al stupului, erau recunoscute de om inca din perioada sa de evolutie socio-culturala, fiind de retinut (G. Mayo - 1986) faptul ca intr-un papirus egiptean se mentioneaza destul de frecvent (de 22 ori) ca ranile erau tratate cu miere de albina, curata sau cu adaos de grasimi, mierea asociata cu laptele intruchipand candva tara fericirii si fecunditatii din multe mitologii.
Hidromelul - produs din miere - este apreciat in multe traditii populare ca o bautura pentru prelungirea etii, oferind chiar nemurirea (vechile traditii de apicultura din Bretania si Irlanda). Istoria apiterapiei include, inca din vremurile de inceput, relatia om - albina, putandu-se retine doua aspecte ale acesteia:
- unul spontan, realizat intr-o modalitate empirica a desfasurarii etii curente a oamenilor - dar sustinut in special de apicultori ca element de focalizare" al aspectelor de sorginte apiterapica, si
- un aspect de preocupare organizata, stiintifica, incluzand promovarile de cercetare biomedicala, caracteristica structurii omului ca fiinta rationala.

Apiterapia spontana" sau empirica se mai desfasoara si in prezent prin intermediul apicultorilor, ca entitati biologice reprezentative care n in mod firesc frecvent in legatura cu produsele stupului, mai ales cu intepaturile insotite de venin. Utilizarea mierii detine un procent crescut in alimentatia omului - mai ales in cazul apicultorilor - ceea ce ne indreptateste sa consideram ca apiterapia empirica se confunda - cel putin istoriceste - cu apicultura.
Caracteristicile de sanatate si boala favorabile apicultorilorapreciate statistic pe parcursul timpului - au constituit si constituie argumente pentru sustinerea unor studii cu caracter organizat prind apiterapia ca disciplina stiintifica.
In continuare consideram utila o trecere in resta a istoriei apiterapiei pe diferite meridiane. Caracteristic apiculturii este prezenta albinei naturale (salbatica) sau intretinuta de om cu caracter ubicuitar si din punct de vedere topografic (geografic).
Cel mai vechi stramos al albinelor cunoscut (deocamdata) dateaza de 50 milioane de ani, fiind descoperit de cercetatorul german Franz Otto Neufer in conul unui vulcan la Mahdersheit. Albinele lucratoare, la prima vedere, se deosebesc de alte tipuri de albine prin produsele de polen; picioarele lor posterioare s-au transformat intr-un aparat complex cu ajutorul caruia albinele perie polenul ramas pe corp in urma zitarii" florilor, il aglutineaza indesandu-l si depunandu-l in cosulete. intregul aparat de colectare al acestei albine fosile s-a constatat ca atinsese deja nivelul de dezvoltare pe care-l observam la albinele contemporane. Albina preistorica a fost considerata ca precursor al speciilor contemporane deoarece prezenta caracteristici deosebite ale nervurilor aripilor.
Cu toate ca mierea este frecvent mentionata in scrierile Biblice, exista opinia aproape unanima ca evreii din timpurile biblice nu aveau cunostinta de apicultura, aceasta preocupare provenind din Egipt, Grecia sau Asia dupa eliberarea din sclae. Se mentioneaza documentar ca din anul 1496 i.Hr., mierea a fost disponibila in cantitati mari pentru om. Se cunostea nectarul de catre vechii apicultori din stupii care adesea erau purtati pe cap; se afirma (Ch. Zymvragandakis- 1978) ca in nici o tara, istoria nu face atat de des referire la albina, miere si ceara ca in insula Creta. Apicultura in aceasta zona insulara este cunoscuta inca din timpurile miceniene (3500 i.Hr.), datorita conditiilor climatice si florei specifice.
Mitologia arata ca Zeus - nascut in Creta - a fost hranit cu nectar si laptele Melissei - fiica lui Mellisos, regele Cretei. Se reaminteste ca Dedal - faimosul artizan de la curtea regelui Minos din Cnossos - si-a fabricat aripile din ceara pentru a evada cu fiul sau Icar. Descoperirile arheologice de la Phestos si Crossos amintesc de stupii din pamant datand din anii 3400 I.Hr., adica din epoca prehomeriana.
In Grecia antica, aparitia apiculturii, deci a folosirii mierii si a altor produse mclifere este legata de numele Iui Aristeu, fiul lui Apollo si Cyrenei. Aristeu, crescut de nimfe a primit cunostinte de agricultura si apicultura, ce ulterior Ie-a transmis locuitorilor din insula Kea. Dupa poetul Pidar (69 i.Hr.) Aristeu s-a silit in Arcadia. Aici, dupa un conflict cu nimfele, acestea i-au redat albinele pe care le omorasera. Apoi Aristeu a zitat Sardinia, Sicilia si Tracia, unde a fost primit ca un semizeu de greci si barbari (dupa Diodor din Sicilia); acestora Ie-a impartasit din cunostintele sale in agricultura si apicultura.
Datele preistorice scrise, prind actitati arheologice in Grecia, includ perioadele precedente secolului 8 i.Hr. O proba ca apicultura era practicata in insula Rhodos o reprezinta descoperirea de vase de lut destinate pastrarii mierii din Cnossos din secolul 8 i.Hr. Dupa unele date mierea din Atica era de cea mai buna calitate, chiar renumita.
Perioada istorica de inceput a apiculturii si implicit a apiterapiei empirice" este marcata de Jocurile Olimpice din 776 i.Hr. in acelasi secol Homer si Hesiod ofera date scrise despre apicultura in Grecia. Descrierile exacte despre albine si biologia lor ramase de la Aristotel - continuate de Xenofon - atesta ideea ca acestea reprezentau o realitate de interes pentru oamenii epocii, prin aceea ca ofereau produse de mare si larga utilitate pentru ei.
Practicarea apiculturii era sustinuta nu numai de producerea mierii, dar si pentru utilizarea altor produse ale stupului: ceara si propolisul - mai ales - in scopuri terapeutice. De altfel Hipocrate (463-377 i.Hr.) recomanda utilizarea mierii atat bolnalor, cat si celor sanatosi. Ulterior medicul Discorides (sec I d.Hr.) clasifica in sectiunea sa Despre medicina", mierea de diferite proveniente dupa unele calitati terapeutice. EI relateaza asupra proprietatilor ei antiseptice, cu actiune benefica asupra plagilor si ndecarea lor prin realizarea continuitatii pielii. Se relateaza, ca recomandare, utilizarea unei solutii de miere si sare pentru ndecarea unor laringite si faringite sau a tusei.
In imperiul roman apicultura era la fel de dezvoltata ca si in Grecia, in primul rand datorita vecinatatii geografice si legaturilor dintre cele doua popoare. Influenta vechilor autori Greci o gasim in operele scriitorilor: Varron (116 i.Hr.), Virgiliu (70 i.Hr.), Pliniu cel Batran (23 d.Hr.), Columelle (1 d.Hr.), ultimul, agronom fiind, ocupandu-se in mod special de practica apiculturii.
In Europa acelor timpuri sunt putine date despre preocuparile prind cresterea albinelor. O prima informatie cu caracter de exactitate prind practica apiculturii ne este furnizata de Phyteas nagator si geograf Grec care oprindu-se in sec. 4 i.Hr. pe coastele nord-vestice ale Europei (Germania si Danemarca de astazi) constata ca locuitorii acestei zone preparau o bautura din miere. In prezent sunt date care atesta ca utilizarea mierii era cunoscuta in aceste regiuni inca din epoca cuprului (1500 i.Hr.).
Debutul apiculturii ca baza empirica de sustinere a efectelor apiterapice pe teritoriul tarii noastre se pierde in negura timpurilor. Probele istorice foarte vechi (citate de numerosi autori: C. L. Hristea- 1978; FI. Bengescu- 1936; V.Tatomir-l979) atesta ca locuitorii teritoriilor Romane au practicat cresterea albinelor. Cea mai veche mentiune istorica este aceea a lui Herodot (484 i.Hr.), care in sectiunea a V-a relateaza faptul ca teritoriile Tracici de peste Istron (Dunare) sunt populate de albine, din a caror cauza calatorii prin aceste locuri sufera. Alte date despre interesul Tracilor pentru miere sunt consemnate in scrierile unor istorici renumiti (Polibius-200 d.Hr.; Strabon - 69-l9 d.Hr.; Claudius - 211 i.Hr.). De altfel vestigiile despre sau cu albine de pe amforele existente in muzeele noastre de arheologie romaneasca (Tomis) atesta ca simbolul albinei confera caracterul de specificitate al Dacilor si Grecilor coloni din Pontul Euxin (actuala Dobroge).
Exista numeroase documente de arhiva - multe cu caracter comercial - care atesta ca printre produsele specifice comertului cu Tarile Romane mierea si ceara constituiau o pondere edenta, fapt care atesta ca actitatea apicola a fost mereu sustinuta in toate timpurile istoriei noastre milenare.
Un alt istoric, Strabon in sectiunea a 7-a din scrierile sale Geografia" releva date despre Traci: Posidonius afirma ca luptatorii Traci se impuneau prin vointa de a nu manca carne de ta, aceasta fiind ratiunea pentru care ei nu se atingeau de carnea destinata trupelor sale. Totusi ei se hraneau cu miere, lapte si cu branza si duceau o ata linistita si de aceea erau numiti teosefi" sau capnobiti", adica acei care adora zeii si se hranesc numai cu aer".

Alt istoric antic (citat de E. Tarta- 27/218)* ce ar fi relatat despre apicultura in zonele traco-dacice este Claudius Aelianus (211-l92 i.Hr.), in opera sa Animalele" (sectiunea a 2-a). Acesta relateaza ca am dintr-o lucrare ca exista albine in Scitia care nu se tem de frig. Si Scitii nu vand miere straina, doar miere produsa in tara lor, cu stupii lor".
Aceste documente cu referiri ale autorilor antici atesta ca mierea era frecvent utilizata in alimentatia locuitorilor acestor tinuturi, actuala Romanie si relateaza asupra rolului mierii si cerii in cadrul relatiilor comerciale ale locuitorilor indigeni cu negustorii Greci care au fondat colonii la malul Marii Negre.
Datele incluse in numeroase documente din secolele X-XIV atesta de asemenea ca Genoi, ca si Venetienii - nagatori neobositi - faceau comert in principal cu doua orase marcante din acea epoca: Kilia vechiul Licostromion si Cetatea Alba - Thyras. Aceste doua porturi, care deschideau drumurile europene erau frecvent zitate de comerciantii geno care, la un moment dat, le-au dominat chiar politic, ceea ce ar explica existenta in arhivele genoveze a multor date documentare ale acestor relatii si despre porturile respective. Documentele ne ofera atestari ale comertului cu produse apicole in perioada anilor 1360, mierea si ceara ocupand locul 2-3 dupa grau.
In epoca mai apropiata - Secolul 17 - documente inedite aduc atestarea preocuparilor de apicultura in Tarile Romane. Domnii fanarioti, care s-au succedat la domniile celor doua tari, au acordat drept de existenta Bisericii luterane si a comunitatilor Saxonilor in Bucuresti, printre mentiunile documentare situandu-se scutirea de impozit pentru stupii apartinand bisericii.
Toate aceste date istorice atesta continuitatea apiculturii pe teritoriile romanesti din antichitate, locul apiculturii si al comertului cu aceste produse, cat si argumente de desfasurare a unor aspecte de apiterapie, edent empirica.
Varietatea foarte mare a telor melifere ce cresc pe meleagurile noastre de la campie si de pe vaile si versantele Carpatilor, toate cu un climat favorabil, reprezinta unul din factorii favorizanti specifici tarii noastre. Vestigiile istorice ale apiculturii pe meleagurile noastre includ probele materiale, precum stupii pietrificati descoperiti in Ardeal si conservati in orasul Turda, placile din ceara utilizate pentru scriere de catre romani, descoperite intr-o veche mina din Rosia Montana, precum si marturiile mentionate in scrierile unor istorici (E. Marza si colab. - 27/196).
/Progresul esential al apiculturii in lume, deci si la noi, l-a constituit imbogatirea cunostintelor practice si teoretice asupra albinelor si a etii lor, imbunatatirea stupilor moderni si a tehnologiei apiculturii in general. Se poate afirma (Marza si colab.) ca primele incercari de organizare profesionala a apicultorilor din Romania se situeaza in jurul anilor 1860, in toate pronciile tarii, in special in Moldova, desi prima atestare documentara a crearii unei societati profesionale de apicultura ne din Banat in 1872. Preocuparea unei actitati organizate a condus la crearea in 1957 a Asociatiei Crescatorilor de Albine (ACA) din Romania, numarul membrilor acesteia crescand continuu, fiind creat si Combinatul Apicol al Asociatiei cu peste 180 centre de aprozionare (28/461)./'
/In Orient, mierea este utilizata din timpuri stravechi pe scara larga ca aliment nutritiv dar si ca medicament, in scopuri terapeutice si farmacologice, mai ales in medicina budista indiana si in farmacologia si medicina traditionala chineza. /
/in Japonia utilizarea mierii a fost adoptata dupa perioada Nara (jumatatea sec. 8), in prezent acest produs al stupului fiind inclus in farmacopeea japoneza^Studiile farmacologice moderne asupra mierii au inceput cu un studiu clinic de nutritie (Takeo Wabima) in anii '40. S-a putut arata prin acest studiu clinic ca anemia si diareea provocata la copii alimentati cu biberon pot fi contracarate adaugand laptelui de vaca sau de capra o anume cantitate de miere^n farmacopeele chineza si japoneza se arata ca mierea poate fi utilizata nu numai prin aport intern, dar si extern, prin cataplasme. Domeniile de aplicare sunt numeroase /s\ cuprind 15 grupe nosologice caracterizate dupa criteriile traditionale chineze in raport de cele 5 gusturi" armonizate: dulce, amar, acru, salciu, sarat.
/O veche farmacopee chineza Shin-No-Honzo-Kyo" afirma ca mierea este un medicament superior, cu proprietati medicinale de dulce si uniformizate", de dezintoxicare, de indepartare a unei largi game de maladii, compatibila cu oricare alt medi-camentjTIind citata pentru reintinerire si longetate. O alta farmacopee Shokurio-Honzo" - din timpul dinastiei Tang - explica clar ca mierea ndeca dintele bolnav si omoara ermii intestinali^n sfarsit, o alta farmacopee de la dinastia Tan Yakusei-Honzo" arata ca se reface tenul sanatos prin consumul constant de miere.
In contextul medicinei orientale s-au clasificat toate alimentele si medicamentele naturale in 5 grupe de gusturi mentionate.
Asa cum rezulta si din Shin-No-Honzo-Kyo", mierea este prezentata ca un medicament superior in categoria dulcelui si uniformitatii". Aceasta traditie s-a pastrat, deoarece/mierea apartine unui grup de medicamente care nu produc modificari nedorite. Deci in conditia unui consum regulat de miere, aceasta actioneaza si ca un medicament (nu numai ca un aliment) de sanatate, pentru reintinerire si longetate a organismului nostru, alaturi de celelalte produse ale stupului.