Exista numeroase modele de examinat atunci cand vorbim despre reactia biologica la stres. Cel mai popular model de-a lungul timpului a fost sindromul adaptarii generale al lui Hans Selye (cunoscut uneori si drept sindromul stresului biologic). Exista, de ase menea, conceptul de homeostaza/alostaza creat de Peter Sterling si Joseph Eyer si ulterior dezvoltat de catre Bruce McEwen. Ambele modele vor fi discutate.
Cercetarea moderna asupra stresului a inceput in cursul anilor '30, cu lucrarea intreprinsa de Hans Selye, un profesor canadian recunoscut international ca "parinte al cercetarii stresului". Selye a definit stresul ca "raspunsul nespecific al corpului la orice solicitare exercitata asupra sa". Ceea ce intelegea el prin nespecific era ca raspunsul la stres poate rezulta dintr-o mare dirsitate de stresori ( lista tipurilor de stresori de la inceputul acestui modul).In 1936, Selye a dezvoltat o teorie numita sindromul adaptarii generale si a emis ipoteza ca stresul este o cauza majora a imbolnavirii, deoarece stresul cronic determina schimbari chimice de durata in interiorul corpului. El a observat ca, data fiind orice sursa a stresului biologic extern, corpul raspunde dupa o maniera biologica predictibila in incercarea de a-si resili homeostaza interna. Selye a determinat de asemenea ca exista o cantitate limitata de energie adaptiva si ca aczel stoc scade odata cu expunerea continua la stresori.
Selye a sugerat ca raspunsul adaptiv al omului la stres are trei stadii: panica, rezistenta si epuizare. Fiecare stadiu poate fi definit prin mecanismele biochimice ce stau la baza lui.
Stadiul de panica
Cand suntem stresati, prima reactie a corpului se numeste reactie de panica. Aceasta este recunoasterea de catre corp a pericolului si pregatirea lui de a gestiona amenintarile. E reactia directa 'ata de un stresor (fizic, emotional sau ambiant). Corpul raspunde prin producerea de
hormoni pentru o reactie lupta-sau-fugi si pentru a mobiliza energie.In aceasta faza, o persoana fie atinge un punct de optima adaptare, fie sufera din prea mult stres. Cand axa HPA functioneaza corespunzator, corpul are energia adaptiva adecvata pentru a gestiona stresul. Cand stresul tulbura echilibrul timp mai indelungat, corpul trece la stadiul rezistentei.
Biologia stadiului de panica
Panica initiala declanseaza mecanismul apararii naturale a corpului. Hipotalamusul elibereaza CRH si transmite glandelor pituitare sa elibereze ACTH, care afecteaza glandele suprarenale. Acest raspuns este caracterizat prin activarea axei HPA. Glandele suprarenale elibereaza cortizol, adrenalina si noradrenalina pentru a intensifica rata meolismului, care, in schimb, furnizeaza neintarziat energie. Aceasta actioneaza pentru a pregati corpul pentru lupta sau fuga. Glandele suprarenale elibereaza de asemenea DHEA.
Secretia adrenalinei si noradrenalinei in fluxul sanguin produce numeroase efecte, inclusiv o ingustare a capilarelor, o intensificare a tensiunii arteriale si a batailor inimii, o crestere a nilului zaharului in sange si o reducere a activitatii functionale a sistemului digestiv.
Reactia de panica poate fi vatamatoare pentru corp, deoarece este de fapt o suprareactie, avand ca rezultat producerea de mai multa adrenalina decat este necesara pentru a face fata stresului. Daca aceasta supraproductie nu e folosita de activitatea fizica, ea poate deni vatamatoare. Cu prea multa adrenalina, valurile rezultate in tensiunea arteriala pot vatama vasele de sange ale inimii si creierului, creand un factor de risc pentru infarct sau atac cerebral.
Corpul produce de asemenea un exces de cortizol, care determina procese caolice care nimicesc celulele si distrug muschii. Numeroase disfunctii si boli sunt datorate nilurilor crescute de cortizol din sange, incluzand numeroase boli obisnuite, precum maladiile cardiovasculare, atacul cerebral,
ulcerele gastrice si cresterea nilului zaharului din sange.
Stadiul de panica: raspunsul adaptogen
Adaptogenele dezvolta energie adaptiva si cresc vitalitatea generala. Ele fac acest lucru normalizand eliberarea de hormoni produsi de corp. Ele moduleaza nilurile cortizolului. Adaptogenele actioneaza intr-o maniera naturala pentru a reface sensibilitatea hipotalamica, astfel incat sa fie necesar mai putin cortizol. Odata ce fac aceasta, este afectat mecanismul de control feed-back, facandu-l mai receptiv, astfel incat feedback-ul hormonal este impiedicat mai rapid.In plus, adaptogenele reduc reactiile la stres in faza de panica, prin aceasta amanand sau anuland stadiul epuizarii. Ele reincarca glandele suprarenale, care sunt mecanismul de reactie al corpului la stres si schimbari emotionale. De asemenea, ele armonizeaza usor si gestioneaza cel mai bine resursele pentru a mentine corpul in echilibru si pentru a pregati corpul sa isi reia homeostaza dupa ce stresorii sunt indepartati.
Stadiul rezistenteiIn acest stadiu, corpul se adapteaza sa reziste stresului si incearca sa administreze confruntarea cu stresorii la care este expus. Daca stresorii continua sa fie prezenti, rezistenta continua. Nilurile hormonilor pot reni la normal, iar corpul poate sa-si reduca mijloacele de aparare (energia adaptiva) ramase. In cazul in care corpul invata sa faca fata eficient stresorilor, stresul poate fi indepartat, iar corpul se intoarce la starea sa normala de tihna. Daca nu, urmeaza epuizarea.
Biologia stadiului rezistentei
Acest stadiu al rezistentei este marcat de o continua stare de ghe. Daca situatia stresanta este prelungita, nilul inalt al hormonilor poate tulbura homeostaza si vatama organele interne, lasand corpul vulnerabil la boala.
Cand suntem sanatosi, putem, de obicei, sa opunem o anumita rezistenta daca nu ne risipim intreaga energie facand fata la o supraincarcare de hormoni de stres in corp. Energia adaptiva scade odata cu expunerea sporita la stresori.
Rezistenta determina o crestere a cortizolului si o scadere a DHEA. Stresul poate de asemenea sa submineze secretia circadia-na (legata de momentele zilei) obisnuita de cortizol. Stadiul rezistentei: raspunsul adaptogen
Adaptogenele pot armoniza usor raspunsul la stres prin intensificarea energiei adapti. Ele ajuta corpul sa se adapteze la stres prin inducerea unei stari de rezistenta nespecifica. Aceasta ajuta corpul sa se apere impotriva efectelor adrse ale stresului, indiferent ca sunt de natura biologica, fizica sau ambianta. Stadiul epuizarii
In acest stadiu, stresul s-a mentinut un anumit timp. Acesta este momentul in care corpul isi pierde capacitatea de a se adapta, deoarece rezerva sa de energie este epuizata. Procesul de adaptare este incheiat, iar stresul afecteaza nefavorabil corpul. Epuizarea poate conduce la extenuare, disfunctia sistemului imunitar si alte simptome si boli.
Biologia stadiului epuizarii
Acest stadiu al epuizarii survine ca urmare a stresului cronic. Energia adaptarii este consumata complet, iar rezistenta organismului este distrusa. Aceasta stare este numita uneori extenuare suprarenala, maladaptare sau disfunctie.
Disfunctia suprarenala poate fi determinata de urmatoarele conditii: (1) un exces sau o
insuficienta de cortizol, DHEA, ACTH si/sau CRH, (2) dezechilibre relati ale acestor hormoni si ale factorilor declansatori, (3) o pierdere a sensibilitatii hipotalamusu-lui si glandei pituitare la inhibarea normala a efectelor acestor hormoni si (4) epuizarea rezerlor de energie si pierderea generala a capacitatii de adaptare.
Stadiul epuizarii: raspunsul adaptogen
Teoria ce sta la baza folosirii adaptogenelor pentru alinarea sau prenirea stresului sustine ca tele adaptogene vor micsora reactiile din stadiul de panica si prin urmare vor amana sau micsora instalarea epuizarii. Cercetarea a aratat ca adaptogenele pot inrsa procesul de epuizare al cortizolului suprarenal asociat disfunctiei suprarenale.
