Pentru satisfacerea gustului placut al alimentatiei lor, in decursul
vremurilor, oamenii au selectionat si pe acele aditi care dau sau
maresc senzatia de dulce.

Astfel, natura nu a uitat sa strecoare in produsele ei si acele structuri care sa exprime si sa dea aceasta senzatie consumului de hrana.
Sa luam, ca exemplu, numai mierea, pe care o strang harnicele albine si care este aproape giucoza pura sau sora ei, fructoza, ce se afla, mai mult sau mai putin, in majoritatea fructelor sau in unele legume.
In plus, expresia mai complexa a acestui gust este realizata tot de aceasta putere a naturii, ce corespunde unor structuri chimice, de la dizaharide (zaharoza, maltoza) si pana la fata mai ascunsa a polizaharidelor (trestia de zahar, sfecla, amidonul etc).
Iata acest "dulce" raspandit intr-un mare volum, poate cel mai mare si raspandit component alimentar al produselor naturale.
Omenirea, in evolutia ei, in momentele de nevoie sau de lipsa a acestui aliment din timentul lui de hrana, a gandit sa descopere, sa innteze, sa creeze (prin mijloace artificiale

de sinteza) sau sa gaseasca, tot in natura, alte substante (cu un potential sau activitate ce da senzatie de indulcire, de zeci si sute de ori mai mare), ca sa inlocuiasca si sa raspunda acestei cereri cu aspect comercial, social, de dieta sau de sanatate.
Acest efort a fost facut spre a nu frustra omul de dorinta de a se simti mai bine, ori din nevoia, de data aceasta, de a da senzatia de dulce

falsa ca efect caloric (ca nutriment)

pentru rezolvarea unor probleme de sanatate (diabet, diete hipocalorice) sau pentru a sprijini in prepararea unui anumit produs alimentar unele tehnologii.
Astfel, a aparut prima substanta folosita in acest scop, mai bine de un secol, zaharina (1885).

Luand ca unitate de atie a puterii de indulcire pe cea a zaharozei (glucoza are o putere ceva mai mica si fructoza, ceva mai mare), zaharina avand de 300 de ori mai mare puterea de indulcire fata de aceasta.
Dupa un timp destul de lung de existenta in consumatie, supusa unor observatii de toxicitate si de controrsa privind entuala complicitate a unui risc in desfasurarea unui proces de cancerogeneza, a facut ca folosirea ei sa se diminueze si sa fie marginalizata sau chiar sa se renunta la ea.
Din aceste observatii se remarca constatarea experimentala, ca la doze mari de substanta (5 % din rapa alimentara), la animalele de laborator apar tumori de ca urinara.
Acest aspect este pus si pe seama unor impuritati pe care le poate aa substanta, fapt inca in studiu.
De aceea, in unele tari este admisa numai utilizarea ei in produsele dietetice, doza fiind mult micsorata (5 mg/kg/corp), doza corespunzatoare unui consum zilnic.
Dintr-o serie de studii de laborator prin care s-a relevat trecerea transplacentara si unele efecte asupra cresterii organismului unor animale de experienta reiese ca zaharina poate fi un initiator slab al cancerului de ca urinara sau un promotor al altor cancere.
Legat de acest efect, extrapolarea la om face, totusi, sa fie dificil consumul ei, fapt care obliga, in continuare, sa se faca, inca, studii epide-miologice, bine executate si analizate, spre a clarifica aceste concluzii.
Putin timp dupa zaharina a fost utilizata, destul de mult in unele tari, o alta molecula cu putere de indulcire, dar care, la fel, a intrat in dizgratie, prin faptul ca ulterior a fost descoperita a provoca adenomul hepatic la animale de laborator.
In perioada celui de al doilea razboi mondial, a aparut un alt grup de edulcorand, aclamatii, care au inlocuit, ceva mai tarziu de acea perioada, lipsa de produse pentru indulcirea preparatelor (marea lipsa de zahar de pe piata postbelica de alimente).
Puterea lor de indulcire era, insa, de 30 de ori mai mare decat cea a zaharozei, dar, in plus, dupa folosire neramanand gustul usor amar ca dupa zaharina.
Acestea sunt saruri de sodiu si de calciu ai acidului ciclamic.
Slaba putere de indulcire a facut sa fie folositi la doze mai mari ca a zaharinei, dar care nu puteau fi depasite din cauza aparitiei unor tulburari, dintre care, cea intestinala (avand suport modificari histo-enzimologice), la are se adauga, la consum pe termen lung si efecte secundare (tulburari de crestere, a fecunditatii, asupra functiei tiroidiene sau suprarenale).

Cu toate acestea, la doze admise, deci legal recomandate, ciclamatii, in acea vreme, au fost consumati anual cu miile de tone.
In jurul anului 1968, un raport al FDA, ca urmare a descoperirii experimentale ca un meolit al lor, ciclohexilamina, produce modificari cromozomiale sau diciclohexilamina, un alt posibil meolit ce este cancerigen, se declara ca ciclamatii nu prezinta un produs (aditiv) de securitate in alimentatia omului.
In Franta, acesti produsi nu au fost utilizati in alimentatie, ci in unele preparate farmaceutice, in doze extrem de mici.
Astazi, in majoritatea tarilor, acesta a fost scos din alimentatia publicului.
Dar, a aparut pe piata acestui grup de aditi, aspartamul, care face sa am, de departe, cel mai accepil produs edulcorant, pana la aparitia altora.
El este un dipeptid care nu lasa gust amar dupa folosire, dar, in plus, are putere de indulcire mult mai mare ca ciclamatii, fiind abila cu cea a zaharinei.

Pana in prezente el este socotit netoxic si necancerigen.

Totusi, prezinta si el mici inconniente cum sunt acelea ca, dupa meolizarea lui, apar foarte reduse cantitati de metanol sau, in solutii, apare un derivat de piperazina.
Asteptam ca timpul sa confirme aceste constatari ("surprizele" cu zaharina si ciclamatii ne impun si asemenea reticente).
Si totusi, omenirea, ca si in alte sectoare de cucerire in imbunatatirea vietii face, in continuare, eforturi extraordinare si in acest domeniu.
Astfel, apar incercari, de data acesta, in domeniul natural (de origine getala) :

a neoesperidina (substanta Sn portocala)

un glicozid cu o putere de indulcire de 1000

2000 de ori mai mare ca aceea a zaharozei

(considerat, pentru moment, ca netoxica);
a glicina (acid aminat neutru)

scoasa de pe piata aditilor, dupa o perioada de utilizare si retinuta numai pentru uz terinar, din cauza unor efecte de interferenta cu dezvoltarea unor animale de laborator ; si totusi, pentru cresterea puilor de gaina, ramane un aminoacid indispensabil;
a DLr-triptofan, un alt acid aminat

(L-triptofanul face parte din acizii aminati curenti ai meolismului proteic al organismului).

Folosirea DL-triptofanului ca edulcorant (de 25 de ori puterea de indulcire a zaharozei) este limitat de unele efecte secundare ale acestuia (ex.: existenta potentiala a unei entuale brese in homeostania fiziologica normala bine supragheata a procesului meolic al triptofanului la nilul sistemului nervos central, pe care il poate amplifica prin exces de serotonina) sau de unii din meolitii lui excretati prin urina, potential cancerigeni (cancer de ca urinara).
Astazi, in alimentatie, societatea noastra are mare nevoie de aceste aditi, aceasta grupa a edulcorantilor si din punct de dere comercial, dar, mai ales, pentru moment, in slujba unor probleme de sanatate.
Contaminantii genotoxici (si meolitii lor) sunt cunoscuti si controlati, ca prezenta in cea mai mare parte a consumului nostru de hrana (multi fiind naturali sau unii sintetizati).
Pe altii, insa, destul de numerosi si acestia, dar mai necunoscuti si formati de natura in cadrul volumului imens al regnului getal, ii ignoram, inca, poate prin nestiinta noastra (ex.: produsiiproprii de aparare).
Acestora nu li se stie toxicitatea sau se cunoaste doar o parte din ea, dar, toti intra, pana la urma, in consumul de hrana prin diferite circuite (din fericire, in cantitati neimportante).